Sadoveanu, azi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Încă o dată rotundă nebăgată în seamă în ţară, deşi înscrisă pe lista Comemorărilor UNESCO: la 19 octombrie s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu.

Unul dintre cei mai mari scriitori din lume, nu îndejuns cunoscut, ca atâţia alţii, dincolo de hotare, Sadoveanu este şi unul dintre cei mai prodigioşi.A debutat în 1904, cu trei cărţi, urmate în 1905 de alte trei, publicând până la Primul Război Mondial douăzeci şi, în total, peste o sută. S-a scris despre cărţile lui cât despre niciune altele. Această imensă bibliografie critică e departe de a fi exclusiv elogioasă şi, nici măcar, exclusiv favorabilă.

Sadoveanu a fost întâmpinat la debut mai degrabă cu uimire decât cu entuziasm. Ca să nu vorbim de articolele lui Sanielevici din 1905, care vedeau în primele povestiri sadoveniene numai violuri şi crime, în lipsa unui simţ moral elementar. Dacă părerea lui Sanielevici, om totuşi inteligent şi cultivat, trebuie considerată un accident, părerile majorităţii criticilor nu sunt, nici ele, pe deplin concordante, dacă nu în privinţa marii valori a operei, care a făcut mai tot timpul unanimitate, în orice caz, în privinţa naturii şi facturii unei proze, pe cât de originale, pe atât de respectuoasă faţă de tradiţie.

Sămănătorism şi propagandă

Opera însăşi nu e unitară. Până la Primul Război, e tributară sămănătorismului într-o foarte mare măsură. Printre volumele publicate înainte de 1916, câteva sunt curat propagandistice, condamnând de pildă beţia, şi puţine scapă de acel aer moralizator pe care emulii lui Iorga îl socoteau obligatoriu pentru sănătatea literaturii.

Abia cu „Hanul Ancuţei", „Baltagul" şi celelalte de după război devine evidentă pecetea sadoveniană asupra tematicii şi stilului. Şi nu înainte de 1930. Interesant este faptul că apogeul e atins exact când o nouă generaţie, cu un sfert de secol mai tânără, propune o literatură diferită, pornind un adevărat război contra „bătrânilor". Literar, nu e nicio asemănare între Mircea Eliade şi cei care îi împărtăşesc ideile din „Itinerariu spiritual" şi scriitorii născuţi în celălalt secol, precum Sadoveanu, pe care tinerii îi simţeau ca aparţinând de o generaţie expirată.

O asemenea agresivitate nu se mai întâlnise din epoca Junimii, cu trei sferturi de secol înainte, şi nu se va mai repeta decât după alte trei sferturi de secol, adică astăzi, când a fost de fapt pusă în circulaţie expresia subliniată de mai sus. Nepotrivirea n-a fost una de caracter doar literar, ci şi politic. Sadoveanu era un om de stânga, tinerii lui contemporani erau de extremă dreaptă.

Sadoveanu era colaborator la „Adevărul literar şi artistic", Eliade - la „Cuvântul". Între unii şi alţii era o prăpastie intelectuală şi artistică. Ceea ce n-a rămas fără consecinţe în ecoul operei sadoveniene în epocă, un ecou de stimă, neîndoielnic în ochii marelui public şi al congenerilor, dar nu şi unul aşa-zicând de critică. Nimic cu adevărat nou nu s-a spus despre opera lui, dincolo de ceea ce Lovinescu şi Ibrăileanu, ilustrând amândoi generaţia expirată, spuseseră încă din anii '20.

Metamorfozarea într-un artist cult

Noutatea a survenit după Al Doilea Război şi a constat într-o „recalibrare": dintr-un scriitor elementar şi chiar primitiv, care îşi datorează farmecul tocmai unei poezii „naive" şi naturale, Sadoveanu a început a fi simţit ca un artist cult, capabil de a primi şi prelucra cele mai diverse influenţe, rescriind cu geniu capodopere ale literaturii lumii, cum ar fi „Sindipa" sau „Genoveva de Brabant". În plus, el nu mai era naturalistul sau realistul din critica veche, ci un scriitor pefect sincronic cu postrealiştii din romanul contemporan, autor nu atât de descrieri poetice şi etnografice, cât de parabole filosofice şi morale. „Creanga de aur" a devenit opera lui de referinţă, în locul „Baltagului".

Imediat după moarte, Sadoveanu a intrat într-un con de umbră, ca şi alţi mari scriitori (Arghezi, bunăoară), spre a ieşi din nou la lumină după 1989, dar, din păcate, într-o perioadă în care unor critici importanţi li s-a părut mai semnificativ faptul că se făcuse vinovat de colaborare cu regimul comunist şi că publicase în anii '50 opere dezonorante, decât că este cel mai de seamă prozator român din secolul XX. Lipsa de ecou a morţii sale, după 50 de ani, arată fără putinţă de îndoială acelaşi dezinteres pe care opera lui excepţională nu-l merită.

"Sadoveanu a fost întâmpinat la debut mai degrabă cu uimire decât cu entuziasm.''

Top 10 cărţi din lume

Titluri din anii '80

Istoricul Douglas Adams propune în ziarul britanic „The Guardian" un top al celor mai bune cărţi din perioada anilor '80, de la Umberto Eco la Oliver Sacks.

1 „The Restaurant at the End of the Universe"/ „Restaurantul de la capătul universului", de Douglas Adams (1980)

2 „The Scarman Report - The Brixton Disorders"/„Raportul Scarman - bolile din Brixton", de Lord Scarman (1981)

3 „The Color Purple"/„Culoarea violet", de Alice Walker (1982)

4 „Il nome della rosa"/„Numele trandafirului", de Umberto Eco (1983) (Carte apărută în româneşte la Editura Polirom)

5 „Blow Your House Down"/„Distruge-ţi casa", de Pat Barker (1984)

6 „The Man Who Mistook His Wife for a Hat"/„Bărbatul care şi-a confundat nevasta cu o pălărie", de Oliver Sacks (1985)

7 „The Blind Watchmaker"/„Ceasornicarul orb", de Richard Dawkins (1986)

8 „Serious Money"/„Bani, nu glumă", de Caryl Churchill (1987)

9„Viaţă şi destin", de Vasili Grossman (1988) (Carte apărută în româneşte la Editura Polirom)

10 „One of Us"/„Unul de-al nostru", de Hugo Young (1989)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite