Maşinile Rube Goldberg

Oamenii de ştiinţă, îndeosebi matematicienii şi fizicienii, ţin foarte mult la acurateţea demonstraţiilor lor. Cei mai mulţi o înţeleg ca pe o modalitate cât mai simplă de exprimare. Când se considera matematician, poetul Ion Barbu, alias Dan Barbilian, era convins că o ecuaţie e cu atât mai valabilă ştiinţific, cu cât e mai frumoasă, cu alte cuvinte, cu cât e mai simplă.

S-ar spune că oamenii de ştiinţă au o gândire clasică, în care frumos înseamnă simplu. Greu de imaginat în cazul lor o ecuaţie barocă. Ştiinţa se împacă mult mai bine cu stilul clasic decât cu acela romantic. Cea mai frumoasă ecuaţie rămâne aceea a lui Einstein care de multă vreme se învaţă la şcoală: E=mc². Frumuseţea mai e interpretată de aceiaşi oameni de ştiinţă şi ca o formă elegantă de expresie. Spre disperarea unor cosmologi moderni, numeroase ecuaţii care explică fenomene naturale, mai ales din fizica cuantică, nu sunt deloc elegante. Simetria, care ar garanta în principiu o simplitate elegantă, nu pare valabilă în o mulţime de cazuri. Dar, revenind la acurateţea ideilor şi a demonstraţiilor, să spunem că, indiferent de lărgimea spectrului ei semantic, ea reprezintă pentru oamenii de ştiinţă o ”metodă” obligatorie. Mai mult: face totodată parte din imaginarul ştiinţei lor.

Când discută această latură a disciplinelor lor, oamenii de ştiinţă opun acurateţei (simplitate, eleganţă) maşina lui Rube Goldberg. E vorba de un caricaturist american din anii 1940, care desena soluţii sofisticate şi complicate, uneori absurde, ale unor probleme inginereşti. Cea mai celebră este o maşină de fotografiat, care funcţionează în felul următor: un ins e aşezat pe un closet care e de fapt o pompă, din care aerul emis de fundul insului trece printr-un tub şi, ieşind pe partea cealaltă, pune în mişcare o corabie cu pânze, a cărei deplasare aprinde un trabuc, care, la rândul lui, sparge un balon; un personaj care reprezintă un dictator (aerul epocii!), auzind bubuitura,  cade pe spate nimerind exact peste pompiţa care declanşa pe vremuri aparatul de fotografiat; cel fotografiat este insul instalat, „ca la fotograf”,  pe closet. Complicate şi inelegante, cu intenţie, desigur, fiind vorba de caricaturi, maşinile lui Rube Goldberg sunt folosite de fizicieni ca exemple de lipsa acurateţei. Ele sunt, în definitiv,  nişte ecuaţii urîte.

Mi-am pus întrebarea în ce măsură exemplul de mai sus are un sens în critica literară. Nu vorbesc de literatură, unde ambiguitatea şi alte trăsături fireşti ale poeziei sau romanului pot conduce la reprezentări de tipul maşinilor Rube Goldberg. Deşi chiar şi acolo există opere a căror frumuseţe implică acurateţea de tip clasic. De pildă, poeziile lui Ion Barbu sau ale lui Ion Pilat. Cea mai elegant-frumoasă artă poetică (definiţie a poeziei) este a celui dintâi: „Ar trebui un cântec încăpător precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare/ Sau lauda grădinii de îngeri când răsare/ Din coastă bărbătească al Evei trunchi de fum”. Poezia ar fi, aşa dar, asemănătoare corului de îngeri care întâmpină în paradis naşterea femeii din coasta bărbatului. Să lăsăm însă literatura, care poate fi romantică, barocă, echivocă, inelegantă, complicată ca o maşină Rube Goldberg, şi să revenim la critică. În critică, o maşină Rube Goldberg poate fi fatală. Citiţi-l pe Luca Piţu, dacă vreţi să înţelegeţi ce spun! Sau pe Roland Barthes din micul studiu intitulat „S/Z” despre o nuvelă a lui Balzac. Sau pe structuraliştii de la grupul „Tel/Quel” din anii 1960. Sau studiul lui Toma Pavel despre Corneille de după plecarea autorului în America. Şi, dacă nu reuşiţi să înţelegeţi cât de cât ceva, nu contaţi pe ajutorul meu.

Critica literară a fost şi a rămas, ea, de stil clasic. Acurateţea exprimării este în critică o trăsătură obligatorie. Simplu şi clar se cade să fie mesajul criticului. Indiferent de ambiguitatea mesajului operei literare. Maşinile Rube Goldberg n-au ce căuta în domeniul nostru. Ecuaţiile criticii adevărate trebuie să fie la fel de simple şi de clare ca ecuaţia lui Einstein.