Mai mult decât o biografie

Excepţionala acribie documentară, atenţia acordată documentului, dar şi verificării autenticităţii acestuia, dorinţa de a-l pune în conexiune cu alte surse, pe cât posibil cât mai multe şi diverse, concentrarea asupra operaţiunii de desluşire şi de stabilire a sensurilor feluritelor mărturii ce îl caracterizează pe istoricul Stejărel Olaru îmi sunt deja de o bună bucată de vreme binecunoscute.

Şi aceasta datorită faptului că am parcurs şi comentat cele trei volume ale Jurnalului lui Ion Raţiu de a căror pregătire spre publicare în condiţii ireproşabile s-a ocupat istoricul în chestiune. 

Citind cartea Maria Tănase - Artista, omul, legenda, scrisă de acelaşi Stejărel Olaru şi apărută în seria Istorie - Autori români a editurii bucureştene Corint (2019), am mai avut o revelaţie. Aceea a cu totul remarcabilului talent literar al autorului. Dar şi a capacităţii ieşite din comun a acestuia de a ordona în asemenea mod faptele, bogatul material documentar în a cărui posesie a intrat ca urmare a unui însemnat număr de ore de muncă petrecute în arhive (cele mai vechi ale fostului SSI, cele de dată mai recentă ale fostei Securităţi), încât lectura cărţii să fie una dintre cele mai captivante. Se mai cuvine spus că Stejărel Olaru a parcurs (cam) tot din ceea ce s-a scris până astăzi despre personajul său, Maria Tănase. Şi s-au scris multe. Numai că ceea ce s-a scris s-a făcut din perspectiva martorilor, a celor ce se bazează pe fundamentul înşelător al memoriei, ori din perspectiva admiratorilor.

Să fiu bine înţeles. Stejărel Olaru nu a intenţionat deloc să facă în cartea sa literatură. Nu a vrut ca Maria Tănase - Artistul, omul, legenda să fie un roman. Nici măcar un roman documentar. Aceasta în pofida faptului că foarte adesea autorul recurge la flash-back-uri, la o metodă foarte aproape de aceea balzaciană. Că are un veritabil cult al detaliului. Că se apropie de personajul său cam tot la fel cum se apropia G. Călinescu de enigma Otiliei.

Stejărel Olaru nu a scris despre Maria Tănase din perspectiva muzicologului. Nici plătind tribut exaltării care însoţeşte biografiile romanţate. Şi aceasta în ciuda faptului că în carte este vorba despre o risipitoare, despre o artistă cu capricii şi umori, despre o ascensiune socială cu totul excepţională, despre instabilitatea succesului, despre drumul de la sărăcie la bogăţie şi retur, de saltul de la condiţia de ilustru anonim al mahalalei la aceea a celebrităţii incontestabile, despre rochii de lux, bijuterii şi blănuri. Şi, mai ales, despre iubiri rale, amoruri de o zi, despre amanţi şi servicii secrete. Şi agenţii acestora. De la cei mai rafinaţi, mai bine pregătiţi la turnătorii mizeri au de lux (Petru Comarnescu, de pildă) ai Securităţii.

Că Maria Tănase a avut relaţii învolburate atât cu SSI-ul condus de Eugen Cristescu cât şi cu Securitatea comunistă circulau până la apariţia cărţii nenumărate zvonuri. O seamă dintre ele şi-au găsit loc şi în cărţile cu caracter biografic publicate îndeosebi după 1989. Cele apărute până atunci fiind drastic cenzurate. Nu de alta, dar după moartea lui Gheorghe Gheorghe-Dej, liderul comunist care nu a prea avut-o la inimă pe Maria Tănase (poate că nu îi plăcea cum cântă, dar mai ales era deranjat de lucrurile deloc flatante la adresa lui care ieşeau pe gura slobodă a artistei, ziceri ce îi erau cu maximă promptitudine aduse la cunoştinţă), dovadă stând faptul că a refuzat să îi acorde titlul de Artist al poporului, în vremea lui Nicolae Ceauşescu cântăreaţa a dobândit proporţiile unui mit. Maria avea origini sociale sănătoase. Şi asta convenea teribil. Dar mitul apăruse, poate, şi datorită faptului că, decedată în 1963, orice surpriză neplăcută produsă de Maria Tănase regimului comunist era exclusă.

Câţi amanţi a avut cu adevărat Maria Tănase? Era ceea ce s-ar putea numi o devoratoare de bărbaţi? Mai mult ca sigur. Pe câţi i-a iubit cu adevărat? Mai greu de spus. Pe Maurice Nègre, un luptător în Rezistenţă, deghizat în jurnalist şi simpatizant al guvernului de la Vichy, l-a adorat indubitabil. Pentru el a fost în stare să facă nenumărate sacrificii. El a fost cel care a plasat-o şi în vecinătatea serviciilor secrete, şi în atenţia acestora. Firesc atunci ca de la el să înceapă povestea. De aici prima mare acoladă a cărţii, de aici cel mai consistent flash-back. Nu e exclus ca Maria Tănase să fi lucrat într-un fel sau altul pentru francezi, pentru britanici, nu e imposibil ca în turneele sale în străinătate, turnee de dinaintea lui 23 august 1944, să fi avut şi alte misiuni. Mai mult ca sigur că a colaborat cu Securitatea comunistă în speranţa că astfel va redobândi dreptul de a face turnee în străinătate. Plănuia să profite de un astfel de turneu pentru a rămâne definitiv în Lumea liberă. Unde credea că va putea face carieră. Se iluziona, conchidea într-o notiţă citată în carte de Stejărel Olaru, Monica Lovinescu.

A avut Maria Tănase ceea ce astăzi se numeşte dosar de reţea? Indiscutabil. Dar de urmărită? Cum să nu şi încă unul consistent. Din partea poliţiilor secrete ale ambelor regimuri. În timpul celui comunist pare-se că în Teatrul „Constantin Tănase“ unde şi-a desfăşurat activitatea şi unde nu prea a fost agreată se declanşase o veritabilă întrecere socialistă a denunţurilor în ceea ce o priveşte. În ce relaţii s-a aflat Maria Tănase cu colegii ei de profesie? Şi bune, şi proaste. Era de o generozitate extremă, cvasi-iresponsabilă, arunca cu banii, făcea orice spre a-i salva pe cei aflaţi la ananghie, dar mai nimeni nu binevoia să îi împrumute 200 de lei când rămânea pe neaşteptate lefteră. Sunt în carte remarcabile evocări ale Miei Braia, dar şi al conflictului acesteia cu sora ei, Ioana Radu, şi a lui Fărâmiţă Lambru, o descoperire a Mariei. Găsim crochiuri de portrete care nu au cum să nu îţi stârnească curiozitatea (Constantin Tănase, Gică Petrescu, Dina Cocea, impresarul Gaby Michăilescu).

Ce izbuteşte, de fapt, să facă Stejărel Olaru în cele aproape 350 de pagini ale cărţii sale? Să construiască o imagine credibilă a Mariei Tănase pe care nici o clipă nu o transformă într-un fel de Mata Hari. Să ne introducă în lumea serviciilor secrete. Dar şi în acea a boemei artistice bucureştene. Să arate cum praful şi pulberea s-au ales de aceasta după ce comuniştii au preluat puterea şi sărăcia şi delaţiunea au devenit moduri de existenţă. Să reconstruiască imaginea unui Bucureşti cu atât de celebrul lui Athénée Palace (numit codificat Adela), cu Capşa, cu crâşmele sale (aşa cum îi plăcea să spună Mariei Tănase), cu mizeriile de după aşa-numita Eliberare. Să lămurească cum a fost, de fapt, şi în ce lume s-a mişcat Maria Tănase. Omul, artista deveniţi legende.

Stejărel Olaru - MARIA TĂNASE. OMUL, ARTISTA, LEGENDA; Colecţia Istorie contemporană; Editura Corint, Bucureşti, 2019