INTERVIU Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicţionar“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine
Imagine

Scriitoarea Ileana Vulpescu vorbeşte, cu cea mai apăsătoare naturaleţe, despre copilărie, dragoste şi moarte. Vorbeşte despre ea. Închide acest arc peste timp cu o concluzie descurajantă: fericirea există doar în dicţionar.


În toamna anului trecut, Ileana Vulpescu a rămas aproape singură. În luna august, fiica sa, Ioana, a fost adusă, într-o urnă, la malul Mării Negre. Avea 41 de ani. De atunci, o dată la câteva zile, apa sărată a mării poartă în larg petale de flori. În septembrie, soţul său, Romulus Vulpescu, a urmat-o pe Ioana.

Ileana Vulpescu a rămas să-şi îngrijească singură rănile. Şi a înţeles cum poate ieşi din convalescenţă: vrea să fie în continuare utilă. Vrea să termine minunata muncă a soţului său, vrea să citească şi vrea să scrie. Vrea să-şi găsească, din nou, raţiunea de a trăi. Şi, pentru că nu trăieşte din poveştile acestea pe care le veţi citi, Ileana Vulpescu a câştigat pariul cu trecutul. Acum se luptă să-l câştige pe următorul.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Bratovoeşti, în Dolj. Când aţi plecat?
Ileana Vulpescu:
Am stat la Bratovoeşti, în Dolj, până în 1939... De la 7 ani, m-am mutat la Craiova, pentru că mama mea s-a recăsătorit. Tatăl meu a murit când eu aveam 2 ani. Toată şcoala am făcut-o la Craiova: la Şcoala Primară „Regina Elisabeta“ şi la Liceul „Elena Cuza“
 

Descoperă întreaga colecţie de cărţi a Ilenei Vulpescu la linkul de mai jos:

image

Stăpâneşte „Arta conversaţiei“

Numele: Ileana Vulpescu
Data şi locul naşterii: 21 mai 1932, Bratovoeşti, judeţul Dolj.
Starea civilă: a fost căsătorită cu poetul Romulus Vulpescu (5 aprilie 1933-18 septembrie 2012).
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti în 1958.
În acelaşi an s-a angajat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei, unde a făcut parte din echipa care a redactat Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1959-1975) şi Dicţionarul limbii române, început de Sextil Puşcariu.
Este autoarea mai multor romane, dintre care cel mai cunoscut este „Arta conversaţiei“ (1980).
Locuieşte în: Bucureşti.


V-a surprins faptul că mama dumneavoastră s-a recăsătorit?
N-am înţeles de ce pe mama o chema Marinescu, iar pe mine mă chema Nicolaescu. Până să mă adopte al doilea soţ al mamei, eram tare nedumerită de ce pe mama o cheamă într-un fel şi pe mine altfel. E drept că nu mi-am dorit însă ca mama să se recăsătorească. Îi spuneam: „Ce ne lipseşte la noi acasă, de ce să plecăm noi la Craiova?“.

Mutarea la Craiova a fost în acelaşi an cu invadarea Poloniei de către nemţi.
Da, dar eu n-am înţeles altceva decât că au venit foarte mulţi refugiaţi polonezi în Craiova. Erau foarte mulţi, încât aveau chiar şi o universitate. Au venit peste ei şi nemţii, şi ruşii, iar cei care au putut să fugă au fugit. Ţara care i-a primit şi a făcut să treacă şi tezaurul lor pe aici a fost România. În Craiova, noi eram vecini de casă cu ministrul de Externe al Poloniei. Locuiam pe lângă Parcul Bibescu, pe strada Jitianu – până în parc erau trei minute.

„Până seara, a murit şi el“
Interacţionaţi cu refugiaţii?
Ce să-nţeleg eu la 7 ani? Eram în clasa I, învăţam alfabetul. Eu ştiam numai că sunt nişte polonezi, nu ştiam nici măcar de ce-au venit. Erau puţine case în Craiova în care nu erau polonezi. Ştiu că erau un conte şi nevasta lui, oameni bătrâni, care, în fiecare zi, la ora 17.00, se duceau în parc de braţ. Într-o dimineaţă, el a găsit-o pe ea moartă în pat. S-a îmbrăcat frumos, s-a aşezat lângă ea şi a murit şi el până seara. Era o legătură indestructibilă între ei, iar el simţea că nu mai poate să trăiască fără perechea lui.

Mă uit la filme. Îmi plac, în special, filmele despre trecut. Prefer filmele englezeşti şi, mai ales, ecranizări după cărţi. Sunt foarte bine făcute şi mă transpun într-o altă epocă, deoarece de-a noastră sunt sătulă.

Înţelegeaţi că e război în Europa?
Am aflat şi eu că e război. În timpul războiului, a fost o situaţie foarte grea. Se dădea pâine pe cartelă, făcută cu mălai. S-a simţit foarte greu în special la oraş. Şi la ţară, pentru că bărbaţii erau plecaţi, iar bietele femei arau, semănau. Le ţineau locul. În felul ăsta a fost perceput războiul de copii. Vedeam câtă lume e mobilizată şi trimisă pe front. Despre ruşi auzisem că sunt bolşevici şi că nevestele şi copiii lor sunt la comun. Dar credeţi că, dacă astăzi întrebaţi un tânăr care toată ziua stă cu nasul în internet, ştie mai multe lucruri? Mi-aduc aminte că Fănuş Neagu mi-a zis odată: „Uite o victorie a istoriei. M-a întrebat Anita (n.r. – fiica lui): «Stalin ăsta cine-a fost?»“. Spre deosebire de noi, care ştiam foarte bine cine şi unde e Stalin. Generaţiile tinere parcă nu mai învaţă. Dacă nu învaţă, n-au de unde să ştie. Acasă, oamenii vorbesc despre câţi bani mai au, despre ce să mai cumpere de la piaţă şi cam atât. Asta se discută în familie. Poate se mai înjură guvernele.

Carol al II-lea, „un mafiot şi un şperţar“

Aveaţi o educaţie monarhistă?                                          Ileana Vulpescu, la 20 de ani
Despre rege auzisem în familia mea numai că era un tâlhar. Un mafiot şi-un şperţar, asta auzeam despre Carol al II-lea. Despre Mihai I nu se vorbea cine ştie ce. Era un tinerel atunci. E născut în 1922. Mie mi-era egal regele. La 13 ani, puţin îmi păsa mie de regimurile politice. Toată atenţia celor cu judecată cădea asupra mareşalului Antonescu, el conducea ţara.

„Cum te cheamă?“ „Generalul Antonescu“
Soţul dumneavoastră l-a cunoscut personal pe mareşal.
Da. S-au întâlnit pe stradă, pe Calea Victoriei. Antonescu era cu doi aghiotanţi la distanţă de el. S-a întâlnit cu socrul meu, pe care-l ştia. „Cum te cheamă?“, l-a întrebat Antonescu pe bărbatul meu. „Da’ pe tine cum te cheamă?“, i-a răspuns. „Eu sunt generalul Antonescu.“ „A! Mi-a spus mie tata despre tine!“ Tatăl lui îi fusese mareşalului subaltern în Primul Război Mondial, când Antonescu era maior de stat major.

ileana vulpescu
ileana vulpescu
Nu este permis să fii în mass-media şi să nu ştii limba ta. Sunt nişte greşeli de gramatică, afară de cuvinte care sunt folosite total aiurea. E o molimă, ferească Dumnezeu!

Eraţi o elevă bună?
Da, am fost premiantă.

Aţi venit la facultate, în Bucureşti, în 1953. Cum era oraşul atunci?
Nu era aşa multă lume, nu ştiu dacă într-o zi vedeai 20 de maşini pe stradă. Când am venit eu în Bucureşti, „la coada calului“, acolo, la statuile din faţa Universităţii, erau încă trăsuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de pluş, aveau brâu bleu, iar trăsurile erau foarte elegante în interior. Şi, cu adevărat remarcabil, caii erau daţi cu cremă de ghete pe copite. Încă erau birje. Faţă de ceea ce este astăzi Bucureştiul, atunci era un oraş patriarhal. Circulaţia era foarte comodă. Noi, studenţii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 şi 14.

„Dragă, noi când ne însurăm?“

În ’59, v-aţi angajat la Institutul de Lingvistică.
Eram repartizată la Baia Mare, ca profesoară, pentru că terminasem Filologia. Dar, ştiind că n-am să mă duc, toate locurile mai bune le-am lăsat pentru ceilalţi colegi despre care ştiam precis că se duc. S-au oferit însă mai multe locuri la Institutul de Lingvistică, pentru că se reîncepea lucrul la un dicţionar al limbii române etimologic şi istoric început de Sextil Puşcariu, dar întrerupt în timpul războiului. Noi l-am reluat de unde-l lăsase el.

Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu şi fiica lor, Ioana

Aţi fost încadrată ca lexicograf la Institut.
Pentru că nu erau posturi corespunzătoare studiilor noastre. Ar fi trebuit să fim cercetători, dar ne-am angajat ca documentarişti. Ne ocupam de redactarea a două dicţionare: Dicţionarul Explicativ al Limbii Române şi Dicţionarul Limbii Române, continuarea dicţionarului lui Puşcariu. Am lucrat la amândouă până în 1974, când m-am pensionat pe caz de boală.

Cum se scrie un dicţionar
Ce făceaţi, mai precis?
Fiecărui redactor i se repartiza un număr de cuvinte. De la, până la. Erau mii de fişe pe care trebuia să le controlăm, să fixăm ce credem că trebuie pentru fiecare cuvânt şi să le confruntăm cu izvoarele de unde proveneau. Ca la orice dicţionar, se porneşte de la un cuvânt pe care trebuie să-l defineşti, căruia trebuie să-i deosebeşti sensurile şi, în al doilea rând, să ilustrezi definiţia cu citate, pentru că doar aşa se poate ilustra sensul. În momentul în care te hotărăşti pentru o definiţie, consulţi foarte multe dicţionare, ca să-ţi dai seama exact cum se defineşte sensul cuvântului. Consulţi şi dicţionare de altă limbă, să vezi cum e interpretat. Defectul celor mai multe dicţionare este că nu spun tot ce s-ar putea spune la un sens.

image
E un profesor cardiolog pe care-l cheamă Cinteză. Toată lumea îi spune Cintéză. E „Cínteză“, domnilor. E o pasăre, aşa se numeşte ea în limba română.

Povestiţi-ne despre întâlnirea cu soţul dumneavoastră, Romulus Vulpescu.
A venit la mine şi mi-a zis: „Aş putea să te întreb ceva?“. M-a întrebat dacă am citit Arghezi şi Barbu. Pentru el, erau două repere. Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. (râde) Am corespuns exigenţelor şi aşa s-a legat relaţia noastră. Am rămas de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012.

Ileana şi Romulus Vulpescu îşi beau cafeaua la masa din camera de zi. În spatele lor se află o oglindă memorabilă

60 de ani de căsnicie! Care-i secretul?
Depinde cât sunt de potriviţi doi oameni în concepţii, în gusturi, câtă toleranţă au, contează foarte mult principiile, felul în care reuşeşti să comunici şi după ce marea flacără a iubirii nu mai este ce-a fost. Aşa cum există prietenii care durează o viaţă, tot aşa există şi căsătorii care durează o viaţă. Acum, concepţia este că, dacă a trecut marea iubire, divorţăm. Găsim alta. E, noi am aparţinut unei alte generaţii.

Primăvara de la Praga şi casele scriitorilor
E inevitabil să treacă marea iubire?
Domnule, dragă, n-o să-mi spună nimeni că, după 20 de ani, mai este ca-n prima lună când a început iubirea dintre doi oameni.

În 1958 v-aţi căsătorit. Cum aţi fost cerută?
Fără vreo ceremonie, la părinţi, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneală! Mi-a zis: „Dragă, noi când ne însurăm?“ „Hai să hotărâm o dată.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paşti. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriţi şi a rupt o ramură.

Ce soi de pom?
Cred că de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.

ileana1122
Votez întotdeauna din moment ce am acest drept. Dacă nu-ţi place niciun candidat, anulează-ţi votul, dar arată că ai o atitudine civică. Dacă stai acasă, n-ai niciun drept să te plângi!

Aţi primit casă abia în ’68.
Am locuit până atunci cu socrii mei. Era un apartament cu două camere în care, dacă te duceai la bucătărie, treceai prin camera lor, iar dacă te duceai la baie, treceai prin camera noastră. În ’68, în contextul mişcărilor din Cehoslovacia, au hotărât să dea case tuturor scriitorilor care făcuseră cereri, dar n-aveau casă. Am primit pe Strada Liviu Rebreanu, la numărul 6. În faţa lacului.

Aveaţi, aşadar, şi vecini cu renume.
Aşa s-a întâmplat. Noi stăteam la etajul 3, iar pe aceeaşi scară cu noi, la etajul 2, era Eugen Simion. Mai erau Grigore Hagiu, Constantin Ţoiu, Iulian Neacşu, Ioaniche Olteanu. Eram toţi în acelaşi bloc.



„Fericirea e un cuvânt de dicţionar“

Ce-aţi schimba la trecutul dumneavoastră?
Tot. Dacă tot aş avea de ales, aş alege altceva. Oamenii, când vor să facă un bilanţ, se gândesc doar la aspectul profesional, nu la întreaga viaţă. Or, niciun succes profesional nu înlocuieşte nefericirile din viaţa unei persoane. Ideea că sunt cunoscută nu mă face să mă simt cu nimic deasupra altora. Consider că îţi face Dumnezeu o favoare, aşa cum îţi face când eşti sănătos. Dintotdeauna am vrut să schimb tot. Dar, oricum, nu se poate.

„Du-te la psihiatru, să te vadă!“
Aţi avut probleme de sănătate, motiv pentru care vi s-a recomandat să nu faceţi copii...
Numai la ochi n-am avut tuberculoză! Am avut o tuberculoză pulmonară foarte gravă între 14 şi 15 ani. Este o minune că n-am murit, fiindcă la forma aceea de granulie se murea. Apoi, am făcut la coloana vertebrală, la stomac, la o mână, am avut tuberculoză renală. Când i-am spus doctorului că vreau să fac un copil, mi-a spus: „Dragă, tu eşti nebună. Du-te la un psihiatru, să te vadă!“. Am riscat foarte mult, dar am făcut un copil.

ileana vulpescu
Anul 1990 a fost cel mai urât an din viaţa mea. Am văzut atâta lume care şi-a întorc cojocul pe dos, atâta lume care a făcut pe victima fără să fi fost. Nu accept că ai fost în Comitetul Central, dar spui că ai fost victimă a comunismului.

Aveţi nepoţi?
Nu. Fata mea a murit fără să-mi lase nepoţi.

„Nu cancer, ci septicemie!“
În septembrie, după decesul soţului, ziarele şi televiziunile spuneau că scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viaţă la limita sărăciei“.
Domnule dragă, oamenii îşi fac păreri, dar nu te întreabă. La limita modestiei. Nu pot să spun că n-am avut bani de pâine, dar am avut o viaţă echilibrată, obişnuită. Altă doamnă a spus că fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie!

Cum a fost pentru dumneavoastră toamna anului trecut?
În momentul când îţi pierzi raţiunea de a mai exista, trebuie să-ţi faci o filosofie de viaţă în care să consideri că mai ai de ce să trăieşti. Faptul că bărbatul meu a lăsat o traducere a lui François Villon fără note cred că mi-a fost de foarte mare folos. Aşa că am început lucrul la această traducere, pe care vreau s-o văd publicată. Am simţit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu când pierzi tot ce înseamnă reper în viaţa ta.

Spuneaţi că nu v-amintiţi ultima oară când aţi fost fericită. Cum se poate aşa?
Chiar nu-mi amintesc. Am şi eu scăpările mele. Înseamnă că e demult de tot dacă nu-mi aduc aminte. Cred că fericirea e un cuvânt de dicţionar. Sunt momente de mulţumire, e o desprindere de tine, de ceilalţi, dar, ca stare permanentă, aşa ceva nu există.

De ce vreţi să fiţi incinerată?
Cred că nimănui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul său şi după moarte. În plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Dacă poţi să n-ai de-a face cu ei, de ce să nu-i eviţi? Cenuşa vreau să-mi fie aruncată în mare, de la Neptun, pentru că e o localitate care mi-a fost mie dragă. E atât de simplu.

image

Descoperă operele autoarei Ileana Vulpescu mai jos:

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite