INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Romanele mele sunt spovedanii deghizate“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dan Stanca (63 de
ani), unul dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani     FOTO: constantinpistea.ro
Dan Stanca (63 de ani), unul dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani     FOTO: constantinpistea.ro

Editura Vremea îi dedică o serie de autor scriitorului Dan Stanca (63 de ani), care spune, într-un interviu în exclusivitate, că „inima este marea vie, carnea vie în care instrumentarul tăios sfârtecă“. Tot el avertizează că actualul carnaval politic „poate ascunde atrocităţi teribile“, dar şi că „Europa e ca un viteaz căruia i-a căzut armura“.

Cele două cărţi lansate la sfârşitul anului trecut se numesc „Darul lacrimilor“ (reeditare revăzută şi adăugită, roman apărut în 2015 la editura Eikon, cu titlul „Neant“, titlul real, intenţionat de autor, fiind însă „Plâns“) şi „Amintirea unei mari iubiri“ (roman inedit, cu titlul inspirat după cel al unui celebru film rusesc). Apreciate de critică şi de public, cele două cărţi reconfirmă statutul lui Dan Stanca de vârf al generaţiei sale scriitoriceşti. Aşa cum spuneam şi la interviul din 2017, când Dan Stanca era un „autor Humanitas“, „prolificul prozator este, până acum, autor a peste 25 de romane şi peste 30 de volume publicate, dar, dincolo de prolificitate, Dan Stanca este unul dintre rarele cazuri la care literatura nu este doar ceva calofil şi gratuit, ci are o dimensiune metafizică, spirituală şi, în primul rând, existenţială“.

„Weekend Adevărul“: Ce aşteptări aveţi de la noua serie de autor pe care a început să v-o dedice Editura Vremea? Cum s-a ajuns la acest proiect editorial, destul de rar în peisajul cultural românesc?
Dan Stanca: Doamna Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea, a lansat în ultima vreme câteva serii de autor, printre care m-a inclus şi pe mine. Aş aminti două nume a căror vecinătate mă onorează: Vintilă Horia şi Petre Pandrea. Proiectul mi se pare generos, mai ales că se bucură de nişte condiţii grafice excepţionale. Primele mele titluri sunt un roman inedit, „Amintirea unei mari iubiri“, şi o reeditare, „Darul lacrimilor“. Vor urma în serie tot un inedit, „Privirea mamei“ (romanul deja a apărut şi se află pe piaţă – n. mea), şi tot o reeditare, „Înapoimergătorul“. Reeditările sunt evident revizuite. Aceasta este deci schema pe care o foloseşte doamna Colfescu şi mi se pare fericită.

Romanul dumneavoastră are drept unul dintre personajele importante pe un mistic evreu uitat, Şabbatai Mesia. Cum vă explicaţi coincidenţa cu romanul lui Andrei Cornea, „Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia“, apărut tot în 2015 şi premiat la acea vreme?
Văd că vă aplecaţi asupra celui de-al doilea titlu din serie, „Darul lacrimilor“. Şi, mai mult de atât, aţi observat asemănarea cu romanul lui Andrei Cornea. În ambele este vorba de un mistic iudeu, cabalist de renume, Sabbatai Zwi, care a trăit cu secole în urmă. Dar eu sunt incapabil să fac roman istoric. De aceea, l-am corelat cu un personaj fictiv, tot evreu, Max Wexler, care, cum aţi observat, joacă în carte rolul unui fel de călăuză tarkovskiană. Cartea se complică şi câştigă în profunzime. Eroul principal, alter ego, are parte de un destin mizerabil, dar nu înainte de-a reteza cu securea un ciot de arbore, vestigiu al Arborelui Lumii. Apoi se prăbuşeşte într-o mare de alcool, nu înainte de-a scrie cu valoare testamentară un poem dedicat fetiţei lui.

„Nu mă întrebaţi despre Holocaust“

Personajul central al cărţii, personajul-narator mai exact, are multe dintre datele biografice şi comportamentale ale autorului. Nu este prima dată când apare un astfel de erou în proza dumneavoastră, ba chiar acest tip de personaj care migrează prin multe dintre romanele dumneavoastră, sub numele secret de Horia, poate fi socotit un străveziu alter-ego al autorului. Cât de riscantă este, până la urmă, această combinaţie de ficţiune, realitate colectivă, socială, şi realitate personală, pe care-o practicaţi în mod constant?
Apreciez întrebarea pe care mi-o puneţi privind relaţia dintre personaj şi autor, acest Horia care apare mai mereu în romanele mele. Până la urmă e o chestiune de teorie literară. Până la ce punct autorul se confundă cu personajul ? De la ce punct încolo încep să se deosebească? Eu, sincer, habar n-am care poate fi cel mai inspirat răspuns. Dacă aş fi profesor aş diseca problema, dar nu sunt decât scriitor care se slujeşte de instinct şi care, într-adevăr, în cheie flaubertiană, când face un personaj spune că acela este el. Mulţi cititori însă ajung să mă privească cu mefienţă, nevenindu-le să creadă că nefericitul şi depravatul din roman poate fi însuşi autorul.

Dan Stanca
Îmi cunosc toate petele întunecate ale sufletului şi sper să mă mântui obiectivându-le. Sau aceasta, cum am spus în nenumărate rânduri, nu e decât o iluzie. Chestiunea spirituală are o cu totul altă anvergură şi nu se poate rezolva literar. Doar că romancierul continuă să se drogheze.

Împreună cu editoarea Silvia Colfescu, la lansarea seriei de autor de la Gaudeamus 2018     COPYRIGHT FOTO: Editura Vremea

Imagine indisponibilă

Până o să mor o să fiu rob acestei incredibile iluzionări. Dacă mă mai duc la biserică nu o mai fac în calitate de fiinţă omenească, ci de fiinţă „de hârtie“. Nu Dan Stanca se află în naos, ci unul din personajele sale, acest bizar Horia. Cred că ştiţi că mă cheamă şi aşa, Dan Horia Stanca, dar fiindcă există un Mircea Horia Simionescu, l-am eliminat pe Horia, ca să-l arunc însă în paginile cărţilor.

În seria „Scriitori contemporani la muzeu“ de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în 2018     FOTO: mnlr.ro

Romanul despre care vorbim conţine şi o extraordinar de empatică descriere a Holocaustului evreilor români din anii 1940-41. Cum priviţi acum tema spinoasă şi controversată a Holocaustului românesc?
Oh, vă rog, nu mă întrebaţi despre Holocaust. Nu sunt istoric, dar iubesc istoria. Invitat anul trecut la Muzeul Literaturii Române şi întrebat ce cărţi ţin pe noptieră, am amintit două cărţi pentru mine fundamentale: „Istoria românilor povestită celor tineri“, de Neagu Djuvara, şi, evident, „O istorie sinceră a poporului român“ a lui Florin Constantiniu, un om care s-a stins de câţiva ani, cu care am fost vecin, alături de care am petrecut clipe minunate, ascultându-l cu nesaţ. Holocaustul este una din cele mai negre pagini ale timpului nostru şi e mare păcat că noi, românii, am fost vârâţi în treaba asta. România şi-a recunoscut vina, dar pe de altă parte sunt şi voci care spun că nu e totuşi bine să ne turnăm tot timpul cenuşă în cap. Mie mi-e groază însă de altceva: ca asemenea fenomene să nu se repete. Omul e un animal fără ţinere de minte, de asta mi-e frică. Ca şi comunismul, nazismul are şanse să revină în istorie indiferent câţi „doctori“ în democraţie ar răsări precum ciupercile de la Atlantic la Pacific. Raţiunea este suverană, dar se dovedeşte neputincioasă în faţa curentului iraţional, care dacă spumegă face ravagii. Problema e aceasta. Nu trebuie să facem din Holocaust un instrument propagandistic. El este istorie, cum am spus, neagră ca smoala şi într-o gură de iad nu mai avem voie să coborâm.

„Sufletul e cea mai bună şi scumpă marfă“

Al doilea roman, publicat în premieră, se numeşte „Amintirea unei mari iubiri“. Cum v-aţi oprit la acest titlu atât de frumos?
Da, celălalt roman, „Amintirea unui mari iubiri“... Este o carte la care ţin enorm, fiindcă i-am găsit acest titlu frumos după cel al unui film de Piotr Todorovski, dar, pentru a face o confesiune, reprezintă şi o nostalgie preţioasă, deoarece în toamna lui 1987 o prietenă mi-a dăruit o carte de poezie, mi se pare apărută în colecţia Orfeu de atunci a editurii Eminescu, „Cânt solar“ se chema parcă, de un poet rus sau gruzin, Amprimoz, iar ea, prietena, a scris pe prima pagină din interior „Amintirea unei mari iubiri“, o dedicaţie din care am înţeles multe. Dar cum am spus la sfârşitul romanului, iubirea durează o clipă, amintirea o viaţă... Eu sunt un om al amintirilor, mi se par cel mai valoros minereu pe care îl purtăm în noi. Nu întâmplător mă oripilează maladia Alzheimer, iar în final parcă spun, fantezie bineînţeles, că în România se numără cei mai mulţi bolnavi de aceasta.

Romanul este scris din punctul de vedere al unei femei, care-şi rememorează fostele iubiri şi face un fel de „clasament“ al acestora. Cum a fost această experienţă? O veţi mai repeta?
Da, cartea este de la un cap la altul scrisă din punctul de vedere al eroinei principale, aşa cum am mai făcut, dacă nu mă înşel, în „Morminte străvezii“. Acolo era vorba de o colegă de redacţie care emigrase în Canada, o fată frumoasă, de care eram îndrăgostit, dar ea nu avea nici un sentiment faţă de mine, ca dovadă că, după ce i-am trimis cartea, nu a avut nici o apreciere la adresa volumului, poate l-a şi aruncat la gunoi, dar în schimb m-a bombardat cu şapte pagini de epistolă despre nu ştiu ce carte a lui Barthes. Mi s-a părut, mai presus de orice, o gravă impoliteţe. Poate nu i-o fi plăcut cum am portretizat-o.

Dan Stanca
Dan Stanca
Adevărul este că, de la o vreme încoace, mă înspăimânt de reacţiile pe care le pot avea faţă de mine diverse persoane care mi-au slujit drept model. Eu vreau să le explic că totuşi unul e omul şi altul e modelul, ei nici vorbă. Toate romanele mari ale literaturii universale nu au fost scoase din burtă, ci au avut la bază experienţe dure, trăite de autorii lor.

Marile personaje care ne fascinează au de asemenea în spate oameni pe care autorul i-a cunoscut. De ce nu înţelegem că omul, modelul moare, dar personajul rămâne?... În fine, acestea sunt banalităţi, dar cred că merită să le repet. Într-un fel, poate de aceea îi şi invidiez pe autorii care îşi pun viaţa între paranteze şi croşetează ficţiuni care nu au nici o legătură cu viaţa. Nu pot aşa ceva. Dacă nu e ceva trăit de mine, dacă nu fac o spovedanie, degeaba scriu. Toate romanele mele sunt spovedanii deghizate. Aşa înţeleg să fac literatură. Aşa am înţeles într-un mod masochist că sufletul e cea mai bună şi scumpă marfă. Inteligenţa e ca un scalpel, un bisturiu, dar inima este marea vie, marea dinăuntru cum suna un film spaniol de acum zece ani, carnea vie în care instrumentarul tăios sfârtecă.

„Nu sunt un autor răbdător“

Este un roman scris aproape în întregime în cheie realistă, cum era şi marele succes al dumneavoastră de anul trecut, „Detonarea“. De unde această premieră a apetenţei pentru scriitura exclusiv realistă, care-l satisfăcea atât de mult recent pe un Daniel Cristea-Enache?
Nu cred că pot fi de acum încolo un scriitor realist. Am avut succes cu „Detonarea“ de anul trecut, iar Daniel Cristea-Enache a spus că m-am reinventat. Nu e aşa. Ca unul care cred foarte puţin în invenţie, deşi o preţuiesc, îmi este foarte greu să-mi jupoi faţa şi să pun în loc o mască mai mult sau mai puţin convenabilă. „Detonarea“ e un roman cu pretenţii de-a fi frescă, dar n-a ieşit aşa ceva deoarece obsesia mea pentru idee şi conflict acut nu mi-a premis să am răbdare. Nu sunt un autor răbdător şi am permanent nevoie de acceleraţie. Aşa mă simt în largul meu. Lupt împotriva plictiselii, şi de aceea prefer maniera abruptă de scriere. Îi respect pe marii descriptori, dar nu pot să intru în clasa lor. Dacă mă pui să descriu bunăoară un interior cu tot ce e acolo, canapele, fotolii, covoare, perdele, mă iau cu mâinile de cap.

Aţi fost, multă vreme, şi analist politic, şi încă unul redutabil. Ne puteţi face un scurt bilanţ al perioadei scurse de la Revoluţie, unde se află România după aceşti 30 de ani?
Nu am fost un faimos analist politic, nici vorbă. În tinereţe, la „Tineretul liber“, ziceam că tot ce zboară se mănâncă. Şi atunci scriam cu o anumită largheţe şi inconştienţă. Mai era şi fibra anticomunistă care ne făcea pe toţi sau pe aproape toţi să mâncăm jar. În „Amintirea unei mari iubiri“, de exemplu, prezint acea perioadă, entuziasm, frenezie, a fost odată ca niciodată...

„Se apropie vremea când nu voi mai scrie nimic“

Romanul acesta este şi o descriere a evenimentelor din decembrie 1989, din timpul Revoluţiei anticomuniste de la Timişoara (Laszlo Tokes apare ca personaj indirect), tocmai când se împlinesc 30 de ani de atunci. L-aţi planificat ca „roman al Revoluţiei“?
Da, acolo, aţi observat bine, e un preot ciudat, misterios, care are şi revelaţia sfântului apostol Ioan, vecin de parohie, cum ar veni spus, cu Tokes. Sunt figuri antitetice, Tokes profan, exterior, celălalt interiorizat, passons... România încotro? Simplă şi în acelaşi timp grea întrebare... Cum am spus, istoria se poate repeta, Doamne fereşte, dar niciodată la fel... Se întoarce comunismul? Vine o nouă formă de dictatură? Adevărul e că niciodată după 1989 nu am perceput un conflict mai aprig între anumite tendinţe totalitar insultătoare şi dorinţa oamenilor de-a fi liberi.

Care sunt pericolele care ameninţă România în prezent, când pentru prima oară în această etapă este pusă în discuţie chiar democraţia, la fel ca şi în alte ţări europene?
Nicolae Manolescu spunea la un colocviu naţional al romanului că la ora actuală oamenii noştri politici sunt şterşi şi deci nu-i pot inspira pe scriitori. Cu alte cuvinte, unde mai sunt vremurile lui Nikolski, Drăghici, Răutu, până la Ceauşescu? Da şi nu... cred că actualul lider PSD, nu-i dau numele, face parte din familia unor figuri care pot inspira. Şi în general tot carnavalul actual spoit în toate culorile poate ascunde atrocităţi teribile. Europa pe de altă parte e ca un viteaz căruia i-a căzut armura. Valorile europene sunt ironizate, nesocotite. Pendulăm între nişte exhibiţii ale corectitudinii politice şi de cealaltă parte ursul din bârlog îşi scoate din teacă ghearele. Din toată situaţia asta nu poate profita deci decât Putin. Am auzit că în toamna de acum trei decenii, fiind însărcinat KGB în RDG şi văzând demonstraţiile formidabile de acolo, din Leipzig, Dresda, etc., s-a dus la comandantul trupelor sovietice staţionate în ţară şi l-a întrebat ce face, de ce nu acţionează, la care generalul acela i-a răspuns că aşteaptă undă verde de la Kremlin, care n-a mai venit. Am învăţat la marxism că masele fac istoria. Fals, nu masele, personalităţile. Dacă la momentul potrivit se află omul potrivit el poate răsturna cursul istoriei. În şcoală nu am crezut niciodată că voi trăi sfârşitul comunismului. Şi l-am trăit. Dar din solidificare, ca să folosesc terminologia lui Guénon, am ajuns în disoluţie. Cu alte cuvinte, din lac în puţ...

Dan Stanca
Dan Stanca
Partea proastă este că disoluţia aceasta emană miasme totalitare. Boturi de crocodil pot ieşi dintr-o apă aparent liniştită. România e plină acum de asemenea boturi. Îmi vine să plâng când văd ce subţire e canavaua Uniunii Europene.

Oamenii de acolo au un discurs impecabil, dar ineficient. Eu am o viziune catastrofică, dar nu-mi dau seama cum se va materializa catastrofa. Se vor retrasa graniţele? Va dispărea definitiv conceptul de stat naţional? Uitaţi: TVR a făcut o anchetă pentru a afla care sunt opiniile unor oameni de cultură despre felul cum va arăta România peste altă sută de ani. Răspunsuri previzibile, comode... Acum n-am mai plâns, am râs. Hai să ne ducem în urmă cu o sută de ani şi să ne închipuim că personalităţi de atunci; Iorga, Gh. Brătianu, Vasile Goldiş etc. ar fi fost la fel întrebate. Ce răspunsuri ar fi dat? Ar fi anticipat ei tot ce s-a întâmplat în intervalul 1918-2018? Ar fi văzut România de acum? Nu cred, zău aşa... Aşa şi acum, cine să vadă cum vom fi? Nu vedem nici până în ziua de mâine, darămite la distanţe apreciabile... Oricum, lumea va mai rezista ceva vreme în actualele date. E drept că democraţia nu va mai fi decât un cuvânt, dar până la urmă şi comunismul tot cuvânt a fost... Problema majoră este numai şi numai în om. Dacă ne păstrăm mintea limpede, răzbatem. Să nu aibă loc nici o falie dintre cuvinte şi realităţile pe care le denumesc. Adică democraţia să nu ajungă doar un cuvânt, să nu ne înăbuşim cu abstracţiuni şi să uităm faptul viu... Oamenii dinainte considerau comunismul un simplu cuvânt şi s-au înşelat amarnic, Acum dacă noi facem la fel cu democraţia vom fi invadaţi de necuvântătoare, alţi barbari, boturile de crocodil. Să-i picteze scriitorii în cărţile lor? E o soluţie, din păcate din registrul naivităţilor. Dar ce sunt eu bunăoară decât un mare fraier? Poate se apropie vremea când nu voi mai scrie nimic... Şi va fi cea mai tristă.

Citeşte şi:

Craii lui Mateiu revin printre noi

INTERVIU Dan Stanca, scriitor: „Cam tot ce scriu mă ajunge din urmă“

Dan Stanca, la lansarea din 2017 a cărţii „Anii frigului“        COPYRIGHT FOTO: Editura Humanitas

Imagine indisponibilă

CV

Serie de autor la Editura Vremea


Numele: Dan Stanca
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1955, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Absolvent al Facultăţii de Limbi Străine, secţia engleză-română.
A activat ca jurnalist cultural şi editorialist, timp de decenii, la următoarele publicaţii: „Tineretul liber“ (redactor-şef adjunct), „România liberă“, suplimentul „Aldine“ al ziarului „România liberă“, „Timpul“, „Luceafărul de dimineaţă“.
A debutat în 1992 cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia“ şi a publicat până acum alte peste 25 de romane, printre care: „Apocalips amânat“ (1997), „Morminte străvezii“ (1999, apărut şi în limba maghiară), „Ultimul om“ (1999), „A doua zi după moarte“ (2003), „Mut“ (2006), „Noaptea lui Iuda“ (2007), „Cei calzi şi cei reci“ (2008), „Mutilare“ (2010), „Jurnalul aşteptării“ (2014), „Ghetsimani ’51“ (2015), recompensate de-a lungul anilor cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor din România, două premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi mai multe premii ale revistelor literare. Lansată la Gaudeamus 2018, seria de autor dedicată de editura Vremea conţine deja două romane.
Starea civilă: căsătorit, un copil
Locuieşte în: Bucureşti

Dan Stanca
Dan Stanca
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite