INTERVIU Cristian Teodorescu, scriitor: „Exista o complicitate a ziariştilor cu politica“
0
Scriitorul şi jurnalistul Cristian Teodorescu, în vârstă de 60 de ani, povesteşte despre ultimul volum publicat, „Şoseaua virtuţii. Cartea Câinelui“. Personajul principal al romanului face parte dintre cei care, în anii '90, şi-au lăsat în urmă profesiile practicate până atunci, pentru a deveni ziarişti. Autorul aduce în discuţie şi legăturile dintre presă şi politică.
Despre cea mai recentă scriere, primul volum din romanul „Şoseaua virtuţii. Cartea Câinelui“, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, Cristian Teodorescu vorbeşte cu palmele împreunate, pe care rar le ridică de pe masă. Fruntea încreţită creează impresia că este mai mereu îngândurat. Surâde, însă, când îşi aminteşte cum îşi supăra profesorii din liceu cu bancurile pe care le spunea în timpul orelor. Printre premiile obţinute de Cristian Teodorescu se numără cel oferit de Academia Română, în 1990, pentru romanul „Tainele inimei“ şi cel acordat de Uniunea Scriitorilor în 2009, pentru romanul „Medgidia, oraşul de apoi“.
În primele pagini ale volumului „Şoseaua virtuţii“ prezentaţi tranziţia de la totalitarism la democraţie. Robinetul din care curge apă fierbinte, în timpul zilei, devine un simbol al libertăţii?
Era o dovadă că se schimbase ceva. Apă caldă pe timpul zilei, în vremea lui Ceauşescu, se dădea numai de sărbători. În afară de faptul că aveam apă cală, mergea şi televizorul ziua. Atunci povesteau reporterii Televiziunii Române, care avea să devină liberă, ce se întâmpla prin pieţe. Ieşisem în centru pe 22 decembrie şi era o manifestare generală de fericire care nu cred că se va mai repeta multă vreme de aici încolo. Acum, când îi văd pe mulţi că plâng după Ceauşescu, îmi vine foarte greu să-i înţeleg. Cum memoria noastră are obiceiul de a se descotorosi de lucrurile neplăcute, cei care îşi confundă tinereţea cu perioada lui Ceauşescu, ar fi cât de cât de înţeles din acest punct de vedere, dar să vorbească despre cât de bine era, mi se pare o prostie.
Dar personajul principal al romanului, Câinele, cum era şi cum l-aţi construit?
El a apărut pentru că era tatăl a două personaje din volumul II, care ar fi trebuit să fie primul volum al cărţii. Din cauză că îşi tot adăuga trăsături şi căpăta consistenţă, a trebuit la un moment dat să las de o parte planul acela al întâmplărilor tinerei generaţii şi să fac o incursiune în întâmplările celei vechi. În cartea asta e vorba despre generaţia părinţilor, a celor din seria mea, şi generaţia copiilor, seria din care fac parte şi băieţii mei. M-a întrebat mai multă lume dacă are un model, pentru că seamănă cu „nu ştiu cine“. E un personaj făcut de la mine din cap şi care, dacă vreţi, poate să semene cu ziariştii veniţi din alte meserii, în anii '90. Cu cei care începuseră să aibă emisiuni utilitariste atunci, pe vremea când nu prea era concurenţă la televiziune. Unii au făcut averi, alţii le-au şi risipit. Exista şi o anumită complicitate cu politica.
Ce fel de complicitate?
O subordonare, cum se întâmplă, din păcate, şi acum. Faptul că în presă apăreau oameni din cele mai diferite şi, aparent, mai nepotrivite meserii pentru îndeletnicirea asta, e unul dintre cârligele volumului. Acest Câine a fost inginer specialist în chimie alimentară, care a lucrat la un institut de cercetare. Nu e faimosul ICA, potrivirea e întâmplătoare. Ce se întâmpla în instituţiile de stat prin anii '90, s-a întâmplat şi acolo unde lucra Câinele: se făceau greve, chiar şi greve ale foamei. De asta se desparte de institut şi se face ziarist, proprietar de revistă.
Şi în cazul Câinelui apare un „sindrom de sufocare“, aşa cum îl numiţi în volumul „Tainele inimei“?
La el e vorba mai degrabă de un sindrom de silă, pe care îl încearcă destulă lume. Una se aşteptau oamenii să se întâmple în România în '90 şi alta a fost realitatea. Nenorocirea e că unii dintre cei care suferă de silă acum au avut o relaţie de complicitate cu cei care au făcut diverse blestemăţii şi care au acceptat să intre în relaţii lucrative cu foşti securişti, cu tot felul de oameni ai regimului Ceauşescu. Cu cei care, literalmente, au pus mâna pe ţară şi nu i-au dat drumul nici până în ziua de astăzi. Sunt deja două generaţii: securiştii bătrâni şi fiii, sau protejaţii lor, care, din cauză că lucrurile au ajuns la împărţeală, după perioada aceea de început, când au ţinut aproape unii de alţii, acum au ajuns la conflicte. Ceea ce vedem e rezultatul acelor conflicte. Fiecare dintre ei, care la un moment dat stătea în haită cu ăştialalţi, când a dat de gustul puterii, a vrut-o doar pentru sine. Aşa au apărut toate aceste grupări, care se bat pentru putere sub ochii noştri.
Ce se întâmpla în instituţiile de stat prin anii '90, s-a întâmplat şi acolo unde lucra Câinele: se făceau greve, chiar şi greve ale foamei. De asta se desparte de institut şi se face ziarist, proprietar de revistă.
Realitate interioară, mai interesantă decât cea din jur
În timp ce scriaţi primele pagini, vă gândeaţi şi la deznodământ?
Cam ştiam ce o să i se întâmple personajului, numai că romanul are o trăsătură mai aparte. El are câteva povestiri care încep şi se încheie în paginile sale, şi are, de asemenea, întâmplări sau evoluţii pe care am decis să le duc cât mai departe posibil şi să le las apoi, spre încheiere, imaginaţiei cititorului. Din punctul ăsta de vedere, mi-a fost înfiorător de greu să găsesc momentul cel mai potrivit pentru a termina, fără să termin.
FOTO: Eduard Enea
Vă inspiraţi din realitate de obicei?
Şi da, şi nu. Există până la urmă o realitate interioară care poate deveni mai interesantă decât realitatea din jurul nostru. Chiar dacă lucrez cu un personaj croit după o anumită persoană, dacă nu îl fac să fie altfel decât persoana cu pricina, nu mă simt bine. E ca şi cum aş calchia ceva.
Aţi precizat în preambulul volumului că speraţi că cei care se recunosc în personaje să aibă destul umor şi să nu vă dea în judecată. La cine vă refereaţi?
Prefer ca aceia care se recunosc să facă asta fără să le dau eu piste de lucru. Sunt câteva persoane care au existat şi care există. Au fost pomenite ca atare. Nu era să spun că nu ştiu cine, aflat într-o funcţie oficială, nu exista atunci, pentru că ar fi însemnat să-mi zăpăcesc cartea cu bună ştiinţă. Sper că cei care se recunosc acolo să admită că una e ficţiunea şi alta e darea în judecată pentru calomnie.
Eu vorbesc despre personajele mele din mediul urban. N-au ştiut ce e frigul şi n-au ştiut ce înseamnă cozile uriaşe în timpul comunismului când, dacă se anunţa că nu mai e marfă în magazine, se călca lumea în picioare ca să apuce ceva.
Continuarea romanului „Şoseaua virtuţii“ când va apărea?
Sper să o termin anul ăsta, pentru că am vreo sută şi ceva de pagini scrise deja. E destul de diferit de acest prim volum, fiindcă e vorba de o lume care nu prea seamănă cu generaţia părinţilor. Puştii din anii '90 şi ceva gândesc cu totul altfel, şi au o relaţie cu viaţa şi cu lumea cu totul alta decât părinţii lor. Pentru ei, faptul de a pleca din ţară şi de a se şi întoarce, e o chestie cât se poate de firească. Pentru ei prudenţa de a-şi ţine gura e de neînţeles, pentru că nu prea văd de ce s-ar teme. Au o libertate pe care o consideră firească, spre deosebire de părinţii lor. Într-o oarecare măsură, nu suferă de obsesia aceasta pe care cei din generaţia mea, şi chiar mai tineri decât mine, o au vizavi de foame şi de frig. Ăstora nu le e foame, în ciuda faptului că şi la noi sunt copii care trăiesc într-o sărăcie cumplită. Dar eu vorbesc despre personajele mele din mediul urban. N-au ştiut ce e frigul şi n-au ştiut ce înseamnă cozile uriaşe în care, dacă se anunţa că nu mai e marfă în magazine, se călca lumea în picioare ca să apuce ceva. Asta nu înseamnă că nu au şi ei felul lor de a se organiza, de a urca pe treptele ierarhiei, însă nu mai trag cu ochiul la ceea ce făceau părinţii şi nu o iau pe scurtături, îmi pare rău să spun, ale ticăloşiei.
Despre comuna Militari
O descoperire a fiului dumneavoastră legată de cartierul Militari v-a determinat să scrieţi romanul. Ce anume v-a povestit?
De-abia ne mutaserăm într-un bloc nou din Militari, chiar la intersecţia dintre Virtuţii şi Uverturii, iar băiatul meu cel mic, învăţat să se ducă la biserică duminica, înainte de a merge la fotbal cu băieţii, a dibuit unde e biserica din cartier. S-a dus acolo, iar când a venit acasă, era negru de supărare. L-am întrebat de ce. „Tu ştii unde stăm noi?“, zice. „Păi, unde să stăm? În cartierul Militari“, îi răspund. „Ba nu, în comuna Militari“, îmi spune el. Pisania bisericii era pusă la intrare, deasupra, şi zicea: „această biserică s-a ridicat prin osârdia mahalagiilor“ cutare şi cutare, şi printre numele astea, era şi numele unuia, Nicoale Manolescu. Cum eu lucram pe atunci la „România literară“, al cărei director era Nicoale Manolescu, băiatul meu şi-a închipuit că această biserică din comuna Militari a fost ridicată prin eforturile financiare ale directorului revistei. Am încercat apoi să-l conving că nu-i aşa. Fusese o comună destul de chivernisită şi din cauză că aici erau o parte dintre cazărmile armatei, dar şi pentru că locuiau destui militari activi sau în retragere.
Sper că cei care se recunosc acolo să admită că una e ficţiunea şi alta e darea în judecată pentru calomnie.
Aţi spus, la un moment dat, că publicul vă consideră un autor realist. Aţi scris şi texte fantastice?
Mai scriu şi texte fantastice. Nu cred într-o singură formulă literară. Nici în conceptul de post-modernism nu prea cred. Sunt un întârziat al modernismului, care îşi permite să amestece realismul cu fantasticul, atunci când i se pare că în felul ăsta expresivitatea a ceea ce scrie are de câştigat. Să fii realist sunt treburile criticii, în care, şi dacă mă bag, mă bag degeaba, pentru că ei tot ce cred ei scriu despre mine.
FOTO: Eduard Enea
Ce rol consideraţi că au publicaţiile de satiră în societatea românească?
Depinde şi de ce fel de satiră faci. Dacă faci despre frizerie şi manichiuriste, e una, dacă faci satiră politică şi socială, în care scrii despre coţcăriile investitorilor noştri şi ale politicienilor, e cu totul altceva. Colegii mei de la investigaţie, de la „Caţavencii“, nu se ocupă de manichiuriste, ci au ţinte mai greu de doborât, dar care îi fac redutabili, din punctul meu de vedere. Asta stârneşte, în afară de umor, interesul cititorilor.
„Umorul te ajută să-ţi păstrezi echilibrul“
Vă mai amintiţi când aţi început să priviţi lumea cu ochi critici?
Îmi aduc aminte că am început să o privesc cu ochi critici atunci când, pe la vreo patru-cinci ani, sora tatălui meu a rupt o turtă deasupra capului meu. Era de ziua mea sau de ziua numelui. Tocmai când rupea turta aceea, care făcea şi firimituri, am ridicat privirea şi mi-au intrat firimiturile în ochi.
Cum aţi caracteriza o persoană lipsită de umor?
O persoană tristă şi care, în momente mai dificile, nu prea are şanse de izbândă. Umorul te ajută să treci mai uşor peste momentele neplăcute şi să-ţi păstrezi echilibrul. Cine crede că oamenii serioşi sunt cei care se descurcă mai bine în faţa valurilor vieţii, din cauză că sunt previzibili, din cauză că nu îşi pierd vremea făcând haz, se înşală. Statistic, sinuciderile cele mai numeroase au loc printre oamenii serioşi. Pe un om cu umor, în momentul în care se gândeşte la sinucidere, îl umflă râsul şi trece mai departe. Un om serios, evident că ia în serios această idee, şi trece şi la fapte.
Înainte de '89, cum treceau cărţile dumneavoastră de cenzură?
Îmi aduc aminte că veneau pagini de cărţi printre care vedeai una sau mai multe foi, cu tot soiul de sublinieri, puse perpendicular. La primul volum, am dactilografiat paginile cu pricina cuvânt cu cuvânt, aşa cum erau, şi le-am dat înapoi. Ei aveau impresia că făcusem toate modificările. La cel de-al doilea volum, „Tainele inimei“, a fost ceva mai complicat, fiindcă mă temeam că o să-mi respingă cartea cu totul. Dar a trecut.
Cum a trecut?
Nici eu nu ştiu să vă spun.
Aţi publicat primele texte la vârsta de 14 ani, în revista „Vânătorul şi pescarul“. De ce scriaţia atunci?
Aveam plăcerea de a povesti, pur şi simplu. Cred că la mine vine din familie. Bunicul meu ştia să povestească foarte bine. Şi bunica avea talent narativ. Ea avea o viziune critică asupra ălora despre care povestea, tot timpul era nemulţumită de ceea ce i se întâmplase. A avut şi o copilărie nefericită. Rămăsese orfană de pe la vreo 12 ani şi a trebuit să aibă grijă de fraţii mai mici. Pe urmă a fost luată în grijă de nişte rubedenii. Nu şi-a continuat şcoala, aşa că biata bunică-mea a rămas cu două clase primare. Era însă o femeie foarte inteligentă, ştia să citească şi să scrie. Bunicul meu era mai tolerant. Era şi un tip de bon viveur, pe care l-a produs perioada interbelică. Îi plăcea să fie înconjurat de lume. În Medgidia, deşi erau nou-venit, şi-a făcut repede prieteni, iar din restaurantul Gării a reuşit să facă o afacere de succes. Mi-a povestit mai târziu bunica şi nu prea îmi venea s-o cred. M-a dus în pivniţa casei, în care erau multe lăzi prăfuite şi farfurii pe care scria „Restaurantul Gării din Medgidia. Ştefan Teodorescu“. Atunci am crezut-o.
Statistic, sinuciderile cele mai numeroase au loc printre oamenii serioşi. Pe un om cu umor, în momentul în care se gândeşte la sinucidere, îl umflă râsul şi trece mai departe.
Repulsia faţă de miliţieni, preluată de la bunici
Pentru identitatea dumneavoastră a fost importantă cunoaşterea originilor, a oraşului Medgidia?
Da, pentru că aparţii în foarte mare măsură de ceea ce afli în primii ani de viaţă şi de acei şapte ani de acasă, de care uităm noi adesea. Cinci din cei şapte ani, în ceea ce priveşte educaţia, mi-au fost oferiţi mai degrabă de bunicii mei, care îi aşteptau pe americani şi care trăgeau nădejde că la un moment dat lucrurile vor reveni la normalul în care credeau ei. Sărăciseră destul de zdravăn. Din cauza asta se uitau cu teamă şi cu repulsie la miliţieni, repulsie pe care mi-au transmis-o şi mie. Au avut, în general, o relaţie proastă cu oficialităţile, care, după părerea lor, nu voiau nimic bun în ceea ce-i privea. Şi asta mi-au transmis. Probabil că dacă m-aş fi născut într-o altă familie, aş fi gândit altfel. Cel puţin în materie de miliţieni şi de oficialităţi.
FOTO: Eduard Enea
La şcoală ce materie vă plăcea mai mult?
Româna mai ales, dar asta şi în funcţie de profesorii pe care i-am avut. Limba română poate deveni o materie nesuferită, dacă ai profesori care nu se pricep la meseria lor. Mă descurcam bine la română tot datorită faptului că mă pricepeam să povestesc. Evident, îmi plăcea istoria, dar asta şi pentru că aveam un profesor foarte bun în gimnaziu. Orele care mă terorizau erau cele de caligrafie şi, de la un moment dat, a început să mă călce pe nervi chimia organică. Nu mă mai înţelegeam nici cu matematica, din care îmi plăcea doar geometria. În momentul în care am ajuns la perioada calculelor acelora care umpleau tabla, şi tot nu se terminau, m-a pierdut.
Sunt membru cotizant al Uniunii Scriitorilor atunci când îmi plătesc cotizaţia. Când nu plătesc, sunt membru suspendat. Cam atât.
Eraţi elevul serios sau cel pus pe şotii?
Am avut şi patru la purtare în liceu , aşa că vă daţi seama cât de serios eram. Făceam bancuri, iar profesorii se supărau pe mine. Aveam câţiva profesori care nu mă înghiţeau şi aveau şi ei dreptate, dacă stau să mă gândesc. Probabil că din cauza asta, atunci când am ajuns eu însumi profesor, am avut grijă să nu uit ceea ce le făcusem profesorilor mei în materie de bancuri, de vorbe cu care îi întrerupeam. Eu, însă, nu am avut probleme de disciplină în clasă.
Vă mai amintiţi vreun banc pe care îl spuneaţi?
Nu, că sunt 50 de ani de atunci.
În casa din Bucureşti aveaţi bibliotecă?
Aveam o bibliotecă mică. În schimb, mă duceam la vreo trei biblioteci, de unde luam cărţi cu împrumut. Mai era una pe Popa Soare, unde nu se dădeau cărţile acasă. Trebuia să citeşti acolo. Biblioteca aia m-a găzduit până la ora închiderii, care era 21.00, vreo doi ani. Aveam pe atunci cam 10-11 ani. La un moment dat, când m-am întors din vacanţă – mă duceam la Medgidia – biblioteca, care era într-o vilă superbă, dispăruse. Casa era locuită de cineva. Pe urmă am aflat că era „un cineva“ cu grade pe umăr.
Facultatea de Litere a fost singura opţiune?
N-a fost singura, dar era opţiunea firească. Voiam să fiu scriitor.
Cum v-au ajutat cercurile literare ţinute de Ovid S. Crohmălniceanu şi de Nicolae Manolescu?
Au fost foarte bune, pentru că acolo eram nemiloşi unii cu ceilalţi. Când greşeam, ne dădeam unii altora peste picioare, dar asta fără să ne împiedice să rămânem prieteni şi să vorbim cordial după ce se termina şedinţa de cenaclu.
„Neîncrederea în scriitori se răsfrânge şi asupra cărţilor“
Aveţi vreo legătură cu Uniunea Scriitorilor?
Sunt membru cotizant atunci când îmi plătesc cotizaţia. Când nu plătesc, sunt membru suspendat. Cam atât.
Ce valoare consideraţi că mai au premiile literare?
Din păcate, tot mai scăzută. Asta şi din cauza zgomotului nenorocit pe care uneori îl provoacă. De pildă, povestea cu Premiul „Eminescu“ de la Botoşani, a fost cireaşa de pe tort, ca să nu zic bomboana de pe colivă.
Credeţi că există vreun vinovat?
Nu toţi cei din Uniunea Scriitorilor sunt oameni pe care să-i arăţi cu degetul. Sunt, din păcate, câţiva, despre care am şi scris. Nu mai vreau să mă mai întorc la asta, pentru că nu-mi face deloc plăcere. Voluptatea de a-i face de doi bani pe colegii de breaslă nu o am. Când văd că se întâmplă lucruri peste care nu se poate trece, evident că spun ce am de spus, dar fără pic de plăcere. Nu mi se pare o victorie în faţa unui confrate, e mai degrabă o înfrângere pentru breaslă. Dacă greşeşte un scriitor, se spune: „uite cum sunt scriitorii“. Astea sunt lucruri care se uită greu. Dacă apar scandaluri, nu provocate de polemici de idei, ci de lucruri nefericite, de exemplu de jurizări bizare, atunci evident că lumea ne priveşte cu îndoială, şi mai ales cu neîncredere. Neîncrederea se răsfrânge şi asupra cărţilor. Noroc că sunt suficiente cărţi atât de bune, încât să ne ierte lumea pentru păcatele pe care le avem ca breaslă.
CV
Nume: Cristian Teodorescu
Data şi locul naşterii: 10 decembrie 1954, Medgidia
Starea civilă: Căsătorit
Studiile şi cariera: A absolvit în 1980 Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
Este redactor la „Caţavencii“ din 2010. A debutat editorial în antologia „Desant '83“ (Cartea Românească, 1983). A publicat „Faust, repovestit băieţilor mei, Petre şi Matei“ (Editura Alex, 1991), „Maestrul de lumini şi alte povestiri“ (Curtea Veche, 2005) şi romanul „Medgidia, oraşul de apoi“ (Polirom, 2012).
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
