Generaţii literare

Am mai scris, nu o dată, despre generaţiile literare. Conceptul a fost introdus în istoriografia literară de Albert Thibaudet, în anii 1930, în „Istoria literaturii franceze de la 1789 până în zilele noastre“. Periodizarea istoriei, şi literare, nu neapărat în funcţie de criteriul generaţiei, a părut dintotdeauna utilă istoricilor.

„E absolut necesar să împărţim istoria în tranşe?“, se întreabă retoric medievistul francez Jacques Le Goff. Şi răspunde: „Odată cu periodizarea, istoria dă formă unei concepţii a timpului şi oferă totodată trecutului acea imagine continuă şi globală pe care o numim istorie“.

Aşadar, istoria implică în chip necesar periodizarea. Criteriul lui Thibaudet e doar unul între altele. Nici neapărat valabil pentru toate epocile şi literaturile. El presupune o anumită densitate de opere şi de evenimente. Pentru epoca veche, italienii şi spaniolii folosesc ca unitate de măsură secolul. Noi înşine împărţim pe secole literatura medievală (secolele XVI-XVIII) şi abia cu începere din secolul al XIX-lea vorbim de generaţii literare.

Evoluţii şi criterii

Thibaudet echivala generaţia literară cu generaţia biologică: 30 de ani, trei generaţii pe secol, şi numai de la finele secolului al XVIII-lea încoace.

În secolul al XX-lea, formaliştii ruşi au încercat să schimbe criteriul „biologic“ cu unul social-politic şi să vadă în „evoluţia“ literaturii un „centru“ şi o „marginalitate“ care se înlocuiesc periodic în impunerea unui standard.

Teza lor e interesantă teoretic, dar greu aplicabilă. Nu am idee să se fi scris o istorie a literaturii pe baza ei. Sigur că, scriind eu însumi o istorie a literaturii, mi-am pus aceste probleme. Şi am constatat că generaţia reprezintă, cel puţin pentru literatura română, un criteriu cât se poate de pertinent. Cu precizarea că ritmul de succesiune nu este exact acelaşi în secolul al XIX-lea, când criteriul generaţionist devine utilizabil, şi în secolul al XX-lea.

Conform calculului Mioarei Apolzan dintr-un studiu ceva mai vechi, ritmul se accelerează: dacă în secolul al XIX-lea, numărăm trei generaţii (a primilor poeţi, a romanticilor paşoptişti şi a junimiştilor), în secolul al XX-lea, ele sunt cinci (a scriitorilor călare pe secolele al XIX-lea şi al XX-lea, a interbelicilor, a scriitorilor debutaţi înainte de Al Doilea Război Mondial, dar afirmaţi în deceniul cinci de realism-socialist, generaţia şaizeci şi generaţia optzeci). Cu generaţia 2000, intrăm în secolul al XXI-lea.

Diferenţe de paradigmă

Trei observaţii obligatorii. Prima este că literatura unei generaţii nu e neapărat unitară. În interbelic, există o fractură importantă în anii 1930. La răspântia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în plină generaţie Iorga, apare simbolismul, primă formă de modernism. Altă observaţie este că nicio nouă generaţie nu aşteaptă ca generaţia precedentă să-şi dea ultima suflare. La fiecare capăt, generaţia veche şi cea nouă se suprapun o bucată de vreme, aşa cum geologii cred că se suprapun, în spaţiu, plăcile tectonice: generaţia Iorga peste aceea junimistă, generaţia romantică peste aceea a primilor poeţi şi aşa mai departe. În sfârşit, întotdeauna diferenţele dintre generaţiile succesive sunt mai uşor de stabilit decât acelea, eventuale, din interiorul aceleiaşi generaţii.

Aceste diferenţe ţin mai des de paradigmă decât de canon. Paradigma înseamnă un pachet de teme, modalităţi, stiluri şi perspective interne. Canonul e un ansamblu de valori şi de opere care corespund aşteptărilor cititorilor dintr-o anumită epocă.

Avangardă şi postmodernism

Să luăm exemplul generaţiilor de după Al Doilea Război Mondial, mai exact, de după consumarea nefericitului experiment realist-socialist. Generaţia 1960 reînnoadă cu tradiţia poetică interbelică, aceea numită modernistă, îndeosebi cu partea ei moderată. Avangarda poetică dintre războaie va fi redescoperită abia de generaţia 1980. În proză, generaţia 1960 produce romane realiste şi sociale, iar de la o vreme psihologice, mai degrabă în tradiţia romanului doric interbelic decât novatoare stilistic. Romanul ionic va interesa, ca şi avangarda, generaţia următoare.

Pe cât de excepţional de bogată este critica generaţiei 1960, care repune literatura pe temelia maioresciană şi estetică, pe atât de săracă, în realizări practice, deşi de teoreticieni nu duce lipsă, este critica generaţiei 1980, care pledează însă cu succes cauza postmodernismului. O cauză susţinută de poezia generaţiei, nu şi, în măsură suficientă, de romanele ei.

Cât priveşte critica optzecistă, ea nu dă semne de schimbare decât în program.

Nici generaţia 2000 n-o va face cu adevărat. Criticii acesteia din urmă debarcă masiv în viaţa literară ca recenzenţi, dar se conving foarte repede pe ei înşişi că scriu altceva şi altfel decât marea generaţie de cronicari 1960. Ei confundă nonşalant critica aplicată cu metacritica. Sunt teoreticieni (slabi), mulţi dintre ei, iar practicienii (superiori) nu se deosebesc, nici la port, darămite la simţire, de criticii generaţiei 1960. Poate doar ca talent!