Frumoasa din biblioteca adormită
0
Povestea este extraordinară şi merită spusă. Am citit-o eu însumi în hebdomadarul francez „Le Nouvel Observateur“ de la mijlocul lui iulie.
Ceea ce urmează este o adaptare a poveştii al cărei autor adevărat este Marcelle Padovani. Într-o zi oarecare, Tomaso Montanari, un istoric de artă italian, care a publicat o carte intitulată „La ce serveşte Michelangelo?", în care a denunţat cumpărarea pe bani publici, nici mai mulţi, nici mai puţini decât 3 milioane de euro, de către guvernul Berlusconi a unui crucifix atribuit în mod fals marelui sculptor, a avut nevoie pentru următoarea lui carte de un document aflat în arhiva vechii şi faimoasei Biblioteci din Napoli. S-a adresat custodelui, care l-a informat că, din păcate, arhiva nu poate fi consultată, fiind, chipurile, în şantier.
Biblioteca din Napoli este vestită în toată lumea pentru cărţile rare şi manuscrisele pe care le adăposteşte.Din diferite motive, ea era închisă de ceva vreme, aşa că Tomaso Montanari nu s-a mirat foarte tare că n-a putut avea acces la arhivă şi s-ar fi întors, probabil, resemnat acasă, dacă n-ar fi fost invitat de custode, Dumnezeu ştie de ce, date fiind consecinţele invitaţiei, în sala principală a Bibliotecii, care poartă numele lui Giambattista Vico. O sală de o mare frumuseţe arhitectonică, în care stăpânea însă o dezordine greu de imaginat. Lui Montanari nu i-a venit să creadă că ceea ce vedea era adevărat.
Cărţile zăceau în teancuri pe podea sau pe mese, acoperite de un praf de două degete şi amestecate cu sticle pe jumătate goale de Coca-Cola şi şi cu pahare murdare. Directorul Bibliotecii, îmbrăcat ca pentru o partidă de jogging, răsfoia visător o ediţie din secolul al XVI-lea, fără să se sinchisească de prezenţa musafirului nepoftit. Un câine pe care îl chema ca pe patronul sălii, Vico, rodea cu multă aplicaţie ştiinţifică un os. Ca şi cum n-ar fi fost destul, sub ochii uluiţi ai lui Montanari, şi-a făcut apariţia o superbă blondă, în mână cu un beauty case, care a traversat sala în cel mai natural chip cu putinţă îndreptându-se spre toaletă. Părea la ea acasă, ca şi câinele cu nume renascentist.
O descoperire stranie
Ce-i mai rămânea vizitatorului matinal decât să plece? Întâmplare sau nu, la ieşire, a dat peste un bibliotecar speriat care i-a explicat pe loc ce se petrece: directorul, proaspăt numit, pilă a unui senator cunoscut ca bibliofil pasionat şi amic cu Berlusconi, înstrăinează cărţi din Bibliotecă. Face, pur şi simplu, afaceri cu incunabule şi manuscrise unice. Şi nu fără un plan bine pus la punct încă înainte de a fi obţinut postul. Dovadă dezactivarea camerelor de luat vederi.
Noapte de noapte, ajutat de tânăra femeie remarcată de Montanari, o ucraineancă, după spusele bibliotecarului, încarcă volumele în camioane şi le duce într-un depozit închiriat tocmai la Verona. De acolo, cărţile ajung la particulari doritori să le cumpere sau la case de licitaţie. Câteva mii, din cele aproape 160.000 de volume, avuseseră deja această soartă.
Montanari se duce ţintă la carabinierii însărcinaţi cu supravegherea bunurilor culturale, care îi declară verde în faţă că o lume întreagă ştie că noul director e un vechi infractor şi, pe deasupra, un impostor, care s-a împopoţonat cu titlul fictiv de Consul Onorific al statului Congo, bănuit a fi sustras cărţi din Biblioteca Naţională de la Madrid şi din aceea de la Zaragoza, dar că el se bucură de sprijinul senatorului-bibliofil şi al ministrului culturii, aşa că nu i se poate face nimic. Montanari apelează la un ziar local şi dă pe faţă strania istorie. Aşa se declanşează scandalul.
Se mobilizează intelectuali ca Umberto Eco, Dario Fo, Carlo Ginsburg şi alţii, 4.500 în totul, care semnează un protest. Procurorul care se ocupă de caz este el însuşi un bibliofil cunoscut.
Dimensiunile dezastrului
Vizionarea câtorva videouri, pe care bibliotecarul întâlnit de Montanari reuşise să le pună la adăpost, arată întreaga oroare: directorul şi frumoasa lui tovarăşă de jaf scoseseră din Bibliotecă şi aruncaseră pe piaţa neagră mii de ediţii rarisime, cum ar fi unele din Virgilius sau Diderot, un manuscris cu enluminures
(n. r. - decoraţiuni caligrafice) al „Divinei Comedii" şi altele de o valoare asemănătoare.
Case celebre de licitaţie precum Christie's îşi trecuseră în catalog cărţi sustrase de director, între care un Dante din 1502 şi nouă volume pe pergament din 1757. Christie's se grăbeşte să restituie volumele, dar îşi denunţă, cu această ocazie, concurenţa, Zisska din München, care ar deţine, la rândul ei, 400 de volume aparţinând Bibliotecii din Napoli. Justiţia blochează totul. 2.327 de volume sunt recuperate din nu se ştie nici până astăzi câte fuseseră sustrase în mai puţin de nouă luni.
În cadrul anchetei, directorul s-ar fi justificat pretinzând că banii astfel obţinuţi ar fi fost necesari pentru salvarea Bibliotecii de la ruină. Frumoasa din biblioteca adormită ar fi fost plătită cu 200 de euro pe zi sau pe noapte, cum insinuează gurile rele.
"Se mobilizează intelectuali ca Umberto Eco, Dario Fo, Carlo Ginsburg şi alţii, 4.500 în totul, care semnează un protest."
Se încarcă comentariile...
