FRAGMENT „Viaţa secretă a lui Fidel Castro. 17 ani în intimitatea lui lider maximo”, de Juan Reinaldo Sanchez, cel care i-a fost bodyguard

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nimeni până acum n-a povestit viaţa lui Fidel Castro văzută din interior. Însărcinat cu protecţia lui líder máximo timp de aproape două decenii, Juan Reinaldo Sánchez a cunoscut toate detaliile vieţii sale secrete. Adevărul.ro prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul „Viaţa secretă a lui Fidel Castro. 17 ani în intimitatea lui lider maximo”, scris de Sanchez.

Tot ce era legat de Fidel Castro era secret, de la satul-fantomă unde se antrenau luptători de gherilă de pe mai multe continente până la averea formidabilă, trecând prin relaţiile cu familia, cu amantele lui şi cei nouă copii rezultaţi din mai multe legături.

Excepţionala mărturie a lui Sánchez dezvăluie nu doar numeroase secrete de stat, ci şi multiplele personaje întruchipate de Castro: genial comandant de război în Nicaragua şi Angola, autocrat paranoic la el în ţară, mare expert în spionaj, diplomat machiavelic, maniac al înregistrărilor sau complice al traficanţilor de droguri. Iar înapoia acestor personaje se profilează omul Fidel Castro – ipocrit, viclean, crud, imoral, megaloman –, unul dintre cei mai ticăloşi lideri comunişti ai acestei lumi.

-FRAGMENT-

La cincizeci de ani după „Triumful Revoluţiei“, familia Castro era o dinastie bine înrădăcinată: şapte fraţi şi surori (incluzându-l pe Fidel), vreo zece copii, nepoţi şi chiar câţiva mici strănepoţi. Nu trebuie uitaţi nepoţii şi nepoatele de fraţi, verii şi verişoarele. Totuşi, „adevărata“ familie a lui Comandante a fost cea a gărzilor de corp din care era constituită escorta. Era normal să fie aşa: în mod sigur, pe parcursul lungii sale existenţe, Líder máximo a petrecut de o sută de ori mai mult timp alături de soldaţii devotaţi protecţiei lui personale trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an decât cu soţia şi copiii. Suflet de militar, Fidel avea mai multe în comun cu oamenii lui în uniformă kaki decât cu propriii copii, care n-au cunoscut niciodată nimic altceva decât confortabilul statut de „fiu al“ şi ale căror fapte de arme sunt inexistente.

De exemplu, cu noi, gărzile de corp şi şoferii lui, nu cu Dalia sau cu copiii, sărbătorea Fidel evenimentele de la 1 ianuarie, 26 iulie şi 13 august. Sunt cele trei date fundamentale din istoriografia castristă. Data de 1 ianuarie corespunde „Triumfului Revoluţiei“ care a avut loc de Anul Nou, în 1959. 13 august marchează aniversarea lui Fidel Castro, născut în 1926. În sfârşit, 26 iulie aminteşte că epopeea revoluţionară anti-Batista a pornit în acea zi, în anul de graţie 1953, cu „atacul eroic“ (deşi ratat) al cazarmei Moncada din Santiago de Cuba. Pentru ca importanţa acestui eveniment să fie bine înţeleasă, Fidel a transformat ziua de 26 iulie în sărbătoare naţională. Mesajul este clar: în Cuba, această dată este începutul a tot, big bang-ul politicii.

Cu ocazia aniversării lui, Comandantului-şef îi place să fie înconjurat de garda personală. Prin tradiţie, el şi escorta petrec în casa situată în centrul Unităţii 160 – chiar aceea în care Fidel îşi planifică întâlnirile amoroase fără ca Dalia să ştie. Este fript la proţap un miel întreg, pe care gazdele îl mănâncă fără tacâmuri, cu mâna, conform tradiţiei arabe, şi totul e stropit cu vinuri algeriene. Printre participanţi se află şi José „Pepin“ Naranjo, aghiotantul care nu-l părăseşte o clipă, Antonio Nuñez Jiménez, prietenul geograf al lui Comandante, unul dintre puţinii care merg cu regularitate pe insula Cayo Piedra, şi Manuel Piñeiro, alias Barbarroja (Barbă Roşie), şeful Departamentului America al serviciilor cubaneze de spionaj, unul dintre personajele-cheie ale regimului. Odată m-am întâlnit şi cu generalul Humberto Ortega: în acea vreme, fratele preşedintelui Daniel Ortega era ministru al Apărării în guvernul revoluţionar sandinist din Nicaragua.

Imagine indisponibilă

În ziua aniversării, Fidel nu uită să-l viziteze nici pe fratele lui Raúl, nici pe scriitorul columbian Gabriel García Márquez, care mănâncă uneori miel fript alături de ceilalţi în Unitatea 160. În general, festinul durează trei sau patru ore. Fidel este întotdeauna fotografiat, în general după primirea cadourilor. Deschiderea darurilor, trimise de omologii lui Fidel sau de admiratori străini, durează mult timp. Sunt sute: lăzi de vin de la preşedinţia algeriană, cutii de curmale trimise de şeful de stat irakian Saddam Hussein, jambonul pata negra oferit de un grup de admiratori spanioli care ştiu cât îi place lui Comandante această specialitate iberică...

Lui Fidel, acest moment de destindere îi oferă ocazia, de fiecare dată, de a povesti întâmplări şi amintiri din copilărie unui public cucerit dinainte, care n-ar risca să-l întrerupă. El Jefe practică astfel de reuniuni şi în timpul deplasărilor în ţară sau în străinătate, când seara se prelungeşte după cină, în grup restrâns. Faptul că am fost mereu în preajma lui mi-a permis să-i cunosc biografia în detaliu, inclusiv perioada anterioară intrării mele în escortă în 1977.

Fidel Castro e un povestitor fără pereche. Dar se şi repetă, ceea ce constituie o trăsătură de caracter marcantă: în mod oarecum obsesiv, spune aceleaşi poveşti an după an. Ceea ce mi-a permis să le cunosc atât de bine, de parcă le-aş fi trăit eu însumi. Privind în urmă, relatarea acestor poveşti de viaţă dezvăluie mai multe aspecte ale temperamentului lui, cum ar fi viclenia, încăpăţânarea absolută sau convingerea, adânc înrădăcinată, că toate mijloacele sunt potrivite pentru atingerea scopurilor, inclusiv minciuna.

Nu ştiu de câte ori ne-a povestit „afacerea celor două carnete de note“, probabil de zeci de ori. Întâmplarea cu pricina este din perioada în care Fidel plecase din casa şi satul părintesc Birán (provincia Holguín, din estul ţării) pentru a se muta în marele oraş Santiago de Cuba, aflat la o distanţă de o sută douăzeci de kilometri, unde s-a înscris la şcoala iezuită Dolores. Tânărul Castro locuia în acest oraş, al doilea ca mărime din Cuba, la Luis Hippolite Hibbert, un prieten al tatălui lui, care era şi naşul său de botez şi consulul Republicii Haiti. Or, diplomatul era genul de persoană strictă: luându-şi în serios rolul de naş şi tutore, avea pretenţia ca Fidel să obţină rezultate excelente la şcoală, altfel nu primea cei douăzeci de cenţi pe săptămână ca bani de buzunar, ca să meargă la cinema şi să-şi cumpere dulciuri şi reviste de benzi desenate.

Într-o bună zi, Fidel a spus că şi-a pierdut carnetul de note, scopul lui fiind ca şcoala să-i elibereze un alt document. Din acel moment a ţinut o evidenţă dublă a notelor. Pe de-o parte, îi arăta tutorelui un carnet fals de unde reieşea că era primul din clasă, obţinând numai note de zece la toate materiile; pe de alta, imita semnătura naşului său în carnetul adevărat, pe care-l prezenta dirigintelui, semnat aşa cum se cuvine. Cele două lumi erau în perfectă concordanţă. Încurcătura –episodul cel mai savuros pe care Fidel, pus pe glume, adora să ni-l povestească – a apărut când, la sfârşitul anului şcolar, Luis Hippolite Hibbert a ţinut să asiste personal la ceremonia de premiere. Şi iată cum ne spunea El Jefe finalul istorioarei:Fidel Castro cu Juan Reinaldo Sanchez (Foto: independent.co.uk)

Imagine indisponibilă

— …aşa că ne-am îmbrăcat cu cele mai frumoase haine şi am pornit spre şcoala Dolores. Bineînţeles, naşul meu era convins că o să obţin toate premiile. Surpriza a fost totală atunci când directorul şcolii a început să cheme pe scenă o mulţime de elevi, numai pe mine nu. Lucrurile stăteau în felul următor: „Istorie… Cutare! Biologie… Cutare! Matematică… Cutare! Felicitări, bravo etc.“ Pe toată durata ceremoniei, naşul meu, aşezat lângă mine pe o bancă, fierbea de nerăbdare, fiind hotărât să-l admonesteze pe director. Era furios, iar eu nu mai ştiam cum să scap din încurcătură. Pe măsură ce ceremonia îşi urma cursul, neliniştea mea creştea. Dar, deodată, evrika! Găsisem soluţia. Pentru că lipsisem o perioadă lungă în primul trimestru din cauza unei operaţii de apendicită, i-am explicat că fusese imposibil să fiu inclus în clasament, dat fiind că primele trei luni în care mersesem la şcoală nu puteau fi luate în considerare la calcularea mediei. Această piruetă m-a salvat din bucluc: m-a crezut. Dar ce emoţii am avut!

O altă întâmplare favorită a lui Fidel este legată de anii de tinereţe petrecuţi la Havana. Fiind student, căuta să închirieze o cameră mobilată cu banii pe care-i trimitea tatăl lui, mare proprietar de pământ. Pentru a merge la întâlnirea cu viitoarele gazde, Fidel purta cel mai frumos costum al lui. Ca să arate că este de bună credinţă şi că posedă mijloacele financiare adecvate, se oferea, asemenea unui mare nobil, să plătească imediat în avans chiria pe două luni. Câştigând încrederea proprietarilor, locuia la ei timp de patru luni fără să mai plătească un cent în plus. Apoi pleca pe furiş pentru a da altă lovitură! Fidel îşi încheia povestirea într-un hohot de râs: „Şi astăzi trebuie să existe oameni în Havana care încă m-ar fugări…“

Să fim sinceri: povestirile astea ne plăceau. Cea mai mare parte a monologurilor lui erau despre viaţa de luptător de gherilă, despre atacul de la Moncada, de la Sierra Maestra, pe scurt, despre perioada revoluţionară. Eram fascinaţi, era eroul nostru, ne-am fi lăsat tăiaţi în bucăţi pentru el. Eram familia lui ideală.(Copyright: Editura Humanitas)

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite