FRAGMENT „O vară cu Isidor”, cel mai recent volum al Veronicăi D. Niculescu, acum în librării
0
Adevărul.ro prezintă, în premieră, un fragment din volumul „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu, cel mai recent titlu apărut în colecţia „Junior” a Editurii Polirom. Cartea se găseşte şi în ediţie digitală.
O fetiţă de 13 ani din Bucureşti se hotărăşte să-l salveze pe condorul Isidor, cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa, după ce vede la televizor ştirea despre moartea cimpanzeului, veteranul de pînă atunci al grădinii. Dar ce te faci cînd reuşeşti să eliberezi o pasăre care nu mai ştie să zboare? Fetiţa aduce condorul acasă, unde îl ascunde o vreme, şi descoperă lucruri fascinante despre el. Apoi cei doi fug împreună la Sinaia. La munte, în locul care seamănă cu casa de demult a condorului, ea speră să-l înveţe să zboare din nou şi să-l elibereze cu adevărat, în timp ce legătura dintre ei devine tot mai puternică.
Veronica D. Niculescu este scriitor şi traducător. A publicat trei volume de proză scurtă: „Adeb”, „Orchestra portocalie” şi „Roşu, roşu, catifea”; cărţile-pereche „Simfonia animalieră” şi „Hibernalia”; „Basmul Prinţesei Repede-Repede” şi „Cad castane din castani” (în colaborare cu Emil Brumaru); şi romanul „Spre văi de jad şi sălbăţie”. A tradus peste treizeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei, o mulţime de flori adevărate şi câteva animale imaginare.
FRAGMENT
„M-am trezit de o mie de ori în timpul nopţii şi abia am reuşit să adorm la loc. Îmi venea să mă ridic din pat şi să mă plimb prin casă, dar mi-era frică. Mi-era şi foarte frig.
Beam câte-o gură de apă din sticla de pe noptieră şi mă cuibăream mai strâns lângă Isidor. Trupul lui era cald, ca o sobă cu pene. Păsările au o temperatură a corpului de 43 de grade, aşadar mai mare cu şase grade ca omul. Citisem asta acasă şi-mi aminteam acum, încălzindu-mă lângă el.
Mi-am amintit şi cum tata, într-o iarnă rece, când încă îl aveam pe Dobi, îi spusese mamei: „Mai dă-mi şi mie motanul!”, iar ea i-l pasase pe sub plapumă ca pe-o minge fierbinte. Repetam prin casă replica asta ori de câte ori ne era frig. Iar pisicile sunt doar cu un grad şi ceva mai calde ca oamenii. Acum mă încălzeam la condor, singură în căsoiul ăsta nelocuit. Însă orice-aş fi făcut, picioarele şi urechile îmi rămâneau îngheţate.
Şi Isidor s-a trezit de câteva ori. Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam şi scânceam şi ne strângeam unul într-altul.
Umbrele de pe pereţi nu semănau cu cele de acasă.
Mirosul nu semăna cu cel de acasă.
Cearşafurile nu semănau cu cele de acasă.
Ticăitul pendulei nu semăna cu ticăitul ceasului alb, cu baterii, de acasă.
De fiecare dată când mă trezeam, îmi lua ceva vreme să pricep unde sunt. Asta însemna că totuşi între timp reuşeam să aţipesc. Dar dimineaţa devreme, înainte să se lumineze, aveam senzaţia că nu dormisem nici măcar jumătate de oră.
Pe ferestre cerul nu se mai vedea negru, ci de culoarea cernelei în călimară.
Am hotărât să cobor, să cercetez casa. Isidor dormea dus. Arăta mult mai bine ca ieri.
Am pornit prin casă desculţă, cu puloverul gros tras peste pijama.
Prin faţa camerei lunguieţe de la mansardă trecea un coridor care ducea, în stânga şi-n dreapta, către turnuri.
Din stânga uşii noastre, o scară de lemn în spirală cobora la etajele de mai jos. Era scara pe care o folosisem ieri dimineaţă, însă acum mi se părea că arată diferit.
Am coborât cu grijă, tresărind la răcoarea fiecărei trepte sub tălpile goale. Balustrada de lemn frumos lustruită era şi ea rece, mă feream s-o ating. Pereţii scării erau decoraţi cu tablouri mici, cu rame ovale. Din ele mă priveau chipuri necunoscute, din alte timpuri. Prin câte o ferestruică, nu mai mare decât aceste tablouri, se strecura lumina albăstruie de afară.
La etajul al doilea, coridorul enorm ducea către patru uşi, două de fiecare parte. Fiecare uşă era a unui apartament. Aceste apartamente semănau între ele, dar unul singur era mobilat. Peste tot erau covoare vişinii, la fel cu cel din camera noastră.
Mi-a făcut plăcere când am intrat în apartamentul mobilat şi-am păşit pe covor. M-am uitat la pat, la dulap, la masa rotundă, la scaune, la ferestre, la sobă, totul era aşa de diferit de ce aveam noi acasă. Într-un fel, semăna cu ce văzusem tot la Sinaia, când vizitasem castelul Peleş cu părinţii. N-aş fi ştiut să descriu tot ce vedeam, nici nu mă interesa asta, însă pe măsură ce treceam dintr-o încăpere în alta, aveam senzaţia că vizitez un castel şi că dintr-o clipă în alta ar putea să se audă vocea unui ghid, care să ne explice: de unde provine o piesă de mobilier, cine a stat la masa rotundă, cine a scris la biroul mic şi îngust de la fereastră, pe care încă se odihnea un toc lângă un top de coli de hârtie şi-o călimară, cine a cântat la pianină, cine a tăiat florile pe care le-a găzduit cândva vaza, ce copil s-a jucat cu zarul mare de lemn de pe un raft. Locul era minunat şi înfricoşător. Un strat de praf fin era aşternut peste toate.
Am mai coborât un etaj şi am descoperit aceeaşi poveste. Patru apartamente, dintre care doar unul mobilat. Pe acest etaj covoarele erau verzi, un verde deschis, cenuşiu, care-mi amintea de o plantă frumoasă pe care o văzusem prima oară în cimitir, pe un mormânt de lângă al bunicilor, şi-a cărei denumire nu reuşisem să o aflu, deşi căutasem mult. O plantă cu frunze lungi şi cărnoase, acoperite de un puf gros, alburiu. Am remarcat că în fiecare încăpere ferestrele aveau vitralii cu alt soi de flori: glicine în camera noastră, trandafiri, crini, mărgăritar şi crăiţe aici.
La parter, nu mai exista această compartimentare. Scara se deschidea larg, într-un evantai cu margini blând rotunjite care se stingea în salonul uriaş, cât toată suprafaţa casei. Aici covorul era galben ca muştarul, iar spaţiul larg era delimitat de diferite piese de mobilier, tot foarte vechi. O sofa într-o parte, o masă lungă în alta, cu douăsprezece scaune de jur împrejur, un balansoar şi un scăunel cu trei picioare în faţa unui şemineu, o blană de oaie pe jos, câteva ziare pe o măsuţă de cafea. M-am apropiat. Am ridicat un ziar. Era vechi de patru luni. La fel şi următorul.
M-am dus la uşa din faţă, m-am ridicat pe vârfuri şi am privit afară pe-un ochi de geam. Începea să se lumineze. Felinarele de pe stradă s-au stins chiar atunci, cu un pocnet. Strada a rămas cenuşie. Treptat, culorile prindeau viaţă. În depărtare, dincolo de oraş şi dincolo de munte, printre trunchiurile înalte ale copacilor, se ivea zâmbetul întors al unui soare imens, ruginiu.” (Copyright Editura Polirom)
Se încarcă comentariile...
