FRAGMENT „Amintiri despre apă. Re minor”, de Ivan Stankov. Cărtărescu: „Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărţi”

Ivan Stankov vorbeşte librăria Humanitas de la Cişmigiu                               FOTO: radioromaniacultural.ro

Miercuri, 14 noiembrie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea volumului de povestiri „Amintiri despre apă. Re minor”, de Ivan Stankov, recent apărut la Humanitas, în traducerea Marianei Mangiulea Jatop. La eveniment vor vorbi Mircea Cărtărescu şi Lidia Bodea, directorul editurii. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din volumul semnat de Stankov.

În cele 12 povestiri, cititorul asistă la dispariţia satului tradiţional bulgar din cauza sărăciei şi a dispariţiei protecţiei statului. 

„Citiţi-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărţi de o rară, evanescentă şi nostalgică frumuseţe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, când povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ştefan Bănulescu, când lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman. Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep şi unde sfârşesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveştile mai multor generaţii de pescari, marinari, muncitori aflaţi mereu pe drumuri, femei şi copii rămaşi acasă, emigranţi în Argentina şi Italia se încrucişează în sclipirea constantă şi fascinantă a apelor. Glasurile celor vii şi-ale celor morţi se-amestecă indiscernabil cu marele glas al Dunării, care nu străbate doar pământurile, ci trece literalmente prin trupul fiecărui personaj, despărţind malul său drept de cel stâng. Mi-e greu să-mi aduc aminte de altă scriere în care apa să aibă un glas la fel de copleşitor: sicriele plutesc în gropi pline de apă şi refuză să se scufunde, ploile şi grindina sunt apocaliptice ca-n scenele de diluviu danteşti, oamenii mor mereu în apă şi prin apă, iar când Dunărea seacă până la fund ies în procesiuni şi se amestecă iar printre cei vii. Vizionarismul cărţii se umflă misterios din cel mai arid material: pietrele de râu sunt calde şi cresc, femeile miros a pâine caldă, florile de mină evocă oraşe îndepărtate. Detaliile sunt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupă deformantă. Formulările, din loc în loc, au o graţie memorabilă. Scrisă cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov dă impresia de soliditate narativă, în ciuda poeziei vădite pretutindeni. În totului tot, Amintiri despre apă e pentru mine una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cărtărescu

-FRAGMENT-

„Hora lui Marian porni nesigură, ca un copil care învaţă să meargă. La început muzica abia îl susţinea, dar încet- încet căpătă siguranţă. Portretul lui se înălţă clătinându-se, se priponi repede şi privi în jur cu dârzenie şi cu un soi de aşteptare nerăbdătoare, ca într-o poză de buletin. Păianjenu, prietenul lui cel mai bun, care purta portretul, trebuia să conducă şirul de oameni în mişcări şerpuitoare până când hora avea să se adune în mijlocul satului. Toţi localnicii se prinseseră la joc, nu rămăsese nimeni pe margine, bătrânii şi groparii ieşiră din cârciumă şi intrară în şirul prelung, la fel şi gravidele. Tatăl lui Marian, de profesie conducător de şlep, cu pielea înnegrită de soare, mare şi greoi, dădea ordine cu o voce piţigăiată de femeie, umplea polonicul cu vin gros şi îl întindea fără să se uite cui. Se întâmpla să ofere şi copiilor, care îşi ţineau capul în sus ca să le pice vinul în gură, înghiţeau strângând din bărbie şi ochi, trăgeau rapid aer în piept şi intrau iar în horă, ţinându- se cu ambele mâini de cel dinainte.

Păianjenu urma de nevoie direcţia impusă de greutatea portretului pe care-l ţinea. Când ajunseră pe uliţa ce cobora spre Dunăre, flăcăul nu mai putu face faţă poverii fotografiei, aceasta se înclină, cât pe ce s-o scape, iar el o urmă atras de centrul ei de gravitaţie. La prima casă încercă să cotească brusc, să îndrepte şirul horei înapoi spre piaţă, portretul, însă, îi smuci braţul din umăr, simţi cum i se întind tendoanele, ceva îi scârţâi uşor în articulaţie, Păianjenu nu reuşi să se opună şi continuă neputincios pe drum la vale. După el porniră toţi, înlănţuiţi în horă, la fel şi muzicanţii, lăsându-şi pe bancă prosoapele, cămăşile şiciorapii primiţi de pomană. Mamele celor morţi urlau ca pisicile noaptea, la capătul durerii se anunţa un fel de plăcere sălbatică şi disperată, nu ştiau ce le aşteaptă, dar simţeau că e ceva care nu li se mai întâmplase niciodată până atunci. Poate că toate lacrimile vărsate noaptea, toate rugăciunile făcute duminica în faţa icoanei Maicii Domnului, toate ofrandele aduse în biserică schimbaseră ceva, poate că şi moartea era mama cuiva şi le înţelesese şi pe ele.

 Odată cu hora ce cobora spre râu, cobora şi în ochii lor o aşteptare tainică, cântul primitiv, strâns între două oftaturi, al bocitoarelor parcă se îndreptă, silabele tăioase de la final se mai neteziseră. Glasul mamei lui Marian se auzea cel mai tare, mai întâi înşirui nişte rugi către Cristos, care înviase şi el azi, apoi se opri ceva mai mult la Sfânta născătoare de Dumnezeu, îi povestea cum, ca şi ea, îşi ţinuse pruncul la piept, pe Marian al ei, cum îl hrănise la sân, şi apoi cum râul ăsta spre care se îndreaptă acum, seca-i-ar apa să-i sece, i-a furat copilul, abia ce-şi făcuse poza de buletin, şi cât era de frumos, o ruga pe Maica Domnului să se uite la portretul lui, să-i dea dreptate, nu-i aşa că-i tare frumos, Ea să-l roage pe Fiul ei să i-l lase ca să-l mai vadă o dată, măcar o secundă, că nu poate trăi fără el, că are sufletul secătuit, aşa cum s-a uscat tot satul ăsta şi toată viaţa.” (Copyright: Editura Humanitas)

Ivan Stankov s-a născut la 30 noiembrie 1956 în satul Gomotarţi, regiunea Vidin. Din 1985 a îmbrăţişat cariera universitară şi actualmente este profesor la Universitatea din Veliko-Târnovo, unde ţine cursuri de literatură bulgară. Pe lângă activitatea didactică, participă activ la viaţa literară din ţara vecină, inclusiv cu articole şi luări de poziţie în presa de specialitate. În peisajul criticii literare bulgare, Ivan Stankov este o voce inovatoare şi cu autoritate, cele şapte volume ale sale consacrate unor scriitori bulgari şi unor aspecte din evoluţia literaturii bulgare a secolelor XIX şi XX fiind extrem de apreciate. Din anul 2014, odată cu apariţia primului său roman, Amintiri despre apă. Re minor, putem vorbi şi despre scriitorul Ivan Stankov. Al doilea volum, intitulat Străzi şi vapoare. Sol minor, a fost publicat în 2017 – ambele romane fiind distinse cu prestigioase premii literare naţionale. Ele constituie primele două părţi ale unei trilogii sau ale unei „simfonii“. Prima carte, în re minor, este despre moartea unui sat, a doua, în sol minor, vorbeşte despre pieirea unui oraş, iar a treia – în sol major– despre sfârşitul unei ţări. După cum susţine autorul, „cele trei acorduri stau la baza blues-ului, muzica tristă şi romantică din care au luat naştere majoritatea stilurilor muzicale contemporane“.