Dragostea în vremea Gulagului

Martin Amis e considerat unul dintre cei mai influenţi şi inovatori scriitori britanici contemporanil. Această poveste dramatică de dragoste din Gulagul sovietic este inspirată de memorialistica şi istoriografia ultimului deceniu.  

Casa înâlnirilor, de Martin Amis
Traducere: Cristina Panaite
Editura Polirom, 2008

*Această poveste dramatică de dragoste din Gulagul sovietic este inspirată de memorialistica şi istoriografia ultimului deceniu

După opt ani de lagăr în nordul arctic al Rusiei, Lev are dreptul la o noapte de dragoste cu soţia lui, Zoia, într-o baracă numită Casa Întîlnirilor. Iată-l povestind acest moment fratelui său: „În timp ce făceam dragoste nu mă gîndeam la femeia mea. Mă gîndeam la masa de la cină. Bucăţoaiele de pîine, heringul întreg şi ciorba cu grăsime...

Bineînţeles că puteam să-mi spun: «Opt ani de zile n-ai văzut mîncare în faţa ochilor şi apoi ai făcut cu totul altceva». Unul dintre lucrurile îngrozitoare din acea noapte a fost senzaţia de invadare din interior şi sentimentul că devenisem un simplu spectator al unui «eu» străin. Am luat cina şi asta a fost al dracului de fain.

Cu vodcă şi ţigări. Apoi am ajutat-o să se spele. Călătorise o zi întreagă în remorca unui camion şi nu poţi să-ţi imaginezi ce vînătăi avea. Două săptămîni pe tren şi pe maşină. Curajul, fidelitatea şi însufleţirea ei neprefăcute mă făceau să jubilez. Eram plin de recunoştinţă şi m-a cuprins iar dorinţa.

De data asta am fost mulţumit să descopăr că nu mă mai preocupa mîncarea. Totuşi, mi-am dat seama cu oarecare întîrziere că mă gîndeam la somn. Somn şi îndurare. Era unul din momentele cînd gîndurile şi sentimentele latente etalează înaintea ta rezultatele muncii lor tăcute.

Afli ce anume te frămîntă şi de ce. Voiam să fiu compătimit în somn. Asta voiam. Pînă la urmă am şi dormit cîteva ore, iar în zori am băut ceai din plosca adusă de ea şi am luat-o de la capăt. De data asta nu m-am mai gîndit nici la somn, nici la mîncare şi nici măcar la libertate. Îmi găsisem un alt subiect. Mă gîndeam la ce pierdusem... Ar fi monstruos să afirm că-mi pierise toată iubirea. Şi neadevărat, neadevărat. Însă iată ce mi s-a întîmplat, frate: îmi pierise toată pofta de a mă amuza. Toată.”

Dragostea & moartea în Rusia

Noaptea de dragoste a lui Lev cu Zoia este, de fapt, marea obsesie a fratelui său, naratorul fără nume al cărţii, captiv şi el timp de zece ani al aceluiaşi lagăr şi îndrăgostit fără speranţă de aceeaşi memorabilă Zoia. Fost soldat în armata stalinistă, a practicat violul femeilor pe care le elibera de fascism, apoi, în anii `50, a fost trimis în Gulagul arctic unde şi-a trăit în secret obsesia şi dragostea („dragoste rusească, dar totuşi dragoste”) pentru soţia fratelui său.

 În timpul ce face, cu nostalgie punitivă, turul turistic al fostului Gulag şi urmăreşte la televizor atentatele teroriste din Osetia de Nord, naratorul îşi mărturiseşte tinereţea fiicei vitrege care trăieşte în Occident, departe de trecutul şi prezentul neschimbat în violenţă al Rusiei.

 În paralel cu viaţa de lagăr pe care o ştim prea bine din cărţile lui Soljeniţîn şi pe care Martin Amis o surprinde în imagini şi reflecţii dure printr-o concreteţe metaforică („în lagăr eşti aproape sigur că nici n-ai existat vreodată”, „frigul ne-a subminat profund”, „între 1946-1957 am mîncat două mere”, „furia mută a plictiselii”, „hormonul feruginos al războiului”), romanul britanicului este şi o amară meditaţie despre o Rusie care şi-a sabotat în mod constant destinul, croindu-şi o istorie plină de crime şi care acum nu-şi permite nici măcar „luxul remuşcării”.

Cu personaje şi scene absolut memorabile, „Casa Întîlnirilor” (publicat în 2006) este un roman sumbru plin de tandreţe şi umor negru despre obsesie ca instinct al supravieţurii, despre conflictul dintre morală, sacrificiu şi rezistenţă în vremuri violente; o meditaţie amară şi o confesiune cinică a propriului trecut ca fatalitate a istoriei mari.

Situîndu-se în mod evident în siajul dramelor interioare dostoievskiene şi al epopeilor atrocităţii soljeniţiene, i s-ar putea reproşa acestui roman că apelează la teme şi la o reţetă sigură. Numai că marile teme nu se epuizează niciodată şi strălucesc de fiecare dată în mîinile adevăraţilor scriitori.