Dincoace de luminişul fiinţei

Maimuţele, aşa cum sunt prezentate de Jane Goodall, sunt nefiresc de asemănătoare oamenilor. Par nişte oameni ţinuţi de o graniţă nevăzută, subţire ca un fir de păr, dincolo de lumea umană. Graniţa aceea nevăzută, subţire ca un fir de păr – şi totuşi atât de impenetrabilă – este limbajul articulat. Cimpanzeii studiaţi de Goodall sunt, literalmente, nişte „oameni ai pădurilor”, aflaţi dincoace de – cu vorba lui Heidegger –  „luminişul fiinţei”.

În rest, cimpanzeii împărtăşesc aproape toate gesturile fundamentale ale fiinţei umane: râd, se luptă, se gâdilă, se îmbrăţişează, se sărută, se mângâie; formează alianţe, le rup, trăiesc în grupuri ierarhizate, au lideri; îşi îngrijesc puii aproape tot atât de mult cât îşi îngrijesc oamenii copiii şi etapele dezvoltării lor psiho-somatice sunt similare; la traumele produse de despărţirea de mamă, puii dezvoltă depresii severe, atunci când supravieţuiesc fizic; se plictisesc, se joacă; fabrică unelte (trebuie subliniat că Goodall a fost prima care a documentat folosirea uneltelor de către cimpanezei); sunt receptivi la toţi microbii pe care-i poartă oamenii; sunt omnivori; studiile genetice arată că 99% dintre gene ne sunt comune, structura creierului lor fiind cea mai apropiată de structura creierului uman, fiind mult mai asemănători nouă decât gorilele; comunică cu alte specii – remarcându-se chiar prietenii – rare, e drept – formate între cimpanzei şi babuini, de pildă; sunt uneori posesivi, geloşi, anumiţi masculi încercând să ţină în captivitate femele; aruncă cu pietre şi cu obiecte, bat darabana, încearcă să impresioneze făcând adevărate spectacole de etalare a forţei; în sfârşit – de multe ori merg în două picioare – mai ales în cadrul acestor spectacole, dar s-a constatat că unul dintre cimpanzei – atins de o paralizie a membrelor superioare produsă de poliomielită – a adoptat mersul biped. Dorm făcându-şi culcuşuri pe ramurile înalte (să fie oare obiceiul nostru de a dormi în pat, cu alte cuvinte pe o suprafaţă situată deasupra solului, podelei – o reminiscenţă a acestui obicei al maimuţelor de a-şi face culcuşul noaptea la înălţime, de a nu dormi pe sol niciodată din pricina prădătorilor?). Să mai adăugăm că sunt omnivori, carnea fiind totuşi o delicatesă – pe care o mănâncă asezonată cu un mănunchi de frunze (o rădăcină îndepărtată a obiceiului nostru de a consuma carnea însoţită întotdeauna de salată?)

Toate aceste lucruri consemnate de Goodall îţi dau fiori. Pe bună dreptate cartea a făcut senzaţie în 1971, anul apariţiei ei, devenind rapid un best-seller mondial şi un punct de referinţă în literatura de specialitate.  Ai senzaţia că literalmente te afli în faţa unui semen de-ai tăi, cu un „om al pădurii” (cum se traduce, literal, cimpanzeu). Fotografiile care însoţesc studiul lui Goodall, desfăşurat în rezervaţia Gombe Stream din Tanzania, sunt eclatante: facies-urile lor sunt aproape nişte chipuri umane, cu o puternică amprentă a personalităţii, a individualităţii, a unicităţii lor. De altfel, Goodall are buna inspiraţie de a le da nume exemplarelor urmărite de ea (David, Goliath, William, Flo, Rodolf, Mike, Leaky, Mc Gregor) şi de a le descrie atât de bine şirul de evenimente, de incidente şi de întâmplări – naşterile, relaţiile dintre fraţi, adopţiile orfanilor neajutoraţi de către fraţii sau surorile lor mai mari – încât creează impresia prezenţei unui veritabile, deşi numai virtuale, dimensiuni „istorice” a acestor animale. Prejudecata că animalele trăiesc într-o „atemporalitate” tâmpă, într-un prezent încremenit, într-un etern acum – este expulzată din minţile noastre de observaţiile cercetătoarei britanice. Odată ce evenimentele sunt consemnate, iar actorii lor sunt individualizaţi şi deci identificabili – „prezentul” etern se înscrie, firesc, într-o succesiune temporală, de-a dreapta trecutului şi de-a stânga viitorului. Absenţa consemnărilor, a urmăririlor pe termen lung a acestor animale a făcut ca prejudecata atemporalităţii animalice să fie atât de bine cristalizată în minţile noastre încât a constituit de multe ori un postulat în discursul filosofic. Iată deci că nu e aşa – animalele, cel puţin cele superioare, cimpanzeii, în cazul de faţă, trăiesc, ca şi noi, într-o temporalitate fluidă – unde stazele ei sunt permanent reconfigurate: un simplu accident prezent, un freamăt al pădurii, o mişcare bruscă, o privire insistentă pot să rearanjeze trecutul şi viitorul – ca o uşoară învârtire a unui caleidoscop – într-un fel cu totul nou, neaşteptat. Mai putem să alocăm numai fiinţei umane „proiectitatea” – aşa cum o fac Heidegger sau Sartre – după ce citim în cartea lui Goodall acel episod „amoros” – în care una dintre curtezane, respinsă seara (din cauza orei târzii?) de cimpanzeul căruia îi erau dedicate favorurile ei, este, la prima oră a dimineţii, căutată, ţintit, de amorezul cu forţe refăcute? Să însemne aceasta, concluzionează interogativ Goodall, că cimpanzeul a păstrat pe toată durata nopţii – imaginea curtezanei, că a dormit şi s-a trezit cu ea în gând?

Jane Goodall nu cade în extrema cealaltă – a afirmării inexistenţei diferenţelor dintre om şi animal, respectiv dintre om şi cimpanzeu. Dar afirmă – şi această afirmaţie trebuie adoptată de orice antropolog sau filosof ca un principiu metodologic esenţial: nu putem spune care sunt deosebirile esenţiale dintre oameni şi animale, dintre oameni şi cimpanzei decât după ce ne vom fi lămurit pe deplin, după ce vom fi cunoscut şi vom fi înţeles cât mai mult din ceea ce-i aseamănă. Goodall este de părere că anumite distincţii sunt accesibile unei observaţii de primă instanţă. De exemplu, în ce priveşte relaţionarea dintre cimpanzei: masculul şi femela nu realizează o pereche, masculul nu se preocupă de progenitură – de altfel, dată fiind promiscuitatea şi „libertinajul” ce domnesc în societatea cimpanzeilor, nici nu ar putea şti ce a odrăslit – femela alcătuind o familie doar cu puii ei (surorile mai mari implicându-se aproape spontan, mânate mai întâi de curiozitate, în creşterea noului-născut sau chiar, cum am văzut, în înlocuirea completă a mamei); masculii – în afara perioadei de împerechere – preferă să rămână cu ceilalţi masculi, să se purice reciproc, să hălăduiască sau să alcătuiască „bande”. Totuşi, se întreabă Goodall, nu putem vedea aici, dincolo de deosebirile formale faţă de om – monogamia, „fidelitatea” conjugală şi implicarea tatălui în creşterea şi îngrijirea copilului – şi o asemănare – informală, dar nu mai puţin evidentă: faptul că părinţii de sex masculin preferă compania altor prieteni şi tovarăşi de acelaşi sex – pentru „puricatul” conversaţional, eventual la un pahar, sau pentru practicarea ori vizionarea anumitor sporturi „masculine”? O altă distincţie – foarte importantă şi interesantă – între manifestările afective ale cimpanzeilor şi cele ale oamenilor: izbucnirilor de furie le urmează aproape imediat împăcarea agresorului cu victima sa – de îndată ce aceasta din urmă îşi prezintă gesturile de supunere – arătarea posteriorului, ghemuirea, scâncetele. Dacă am fi păstrat această trăsătură de la strămoşii noştri, poate că nu am fi avut astăzi atâtea conflicte de lungă durată şi nici resentimente clocotitoare. Un comportament iniţial neînţeles de către Goodall este acela prezentat de victima unei agresiuni: ea se târăşte după agresor cerşindu-i – tocmai acestuia! –  consolarea, mângâierea! Care nu întârzie să fie arătate de către acesta – astfel încât cele mai virulente agresiuni aproape că se suprapun cu expresii ale tandreţei: îmbrăţişări, mângăieri, săruturi, puricat frenetic şi mormăieli gâfâite. Goodall regăseşte însă acest comportament – fosilizat în atitudinea copilului mic care deşi certat de părinţi se agaţă de ei, le cere să fie îmbrăţişat, le sare în braţe.

Gesturile de solicitare a iertării sunt uluitor de asemănătoare cu cele făcute de oameni. De pildă, sărutarea mâinii cimpanzeului dominant, respectiv punerea mâinii de către acesta pe creştetul cimpanzeului dominat. În repertoriul de gesturi ecleziastice – ale iertării, binecuvântării, ale îngenunchierii – le putem regăsi pe acestea transpuse aproape literal. Să adăugăm la gesturile „umane” făcute de cimpanzei: punerea mâinii pe spatele celui căruia i se solicită atenţia, atingerea mâinilor ca încurajare, sărutul şi îmbrăţişarea de bucurie (de pildă, când în tabăra creată de Goodall, dau pentru prima oară peste grămezi de banane). Nu lipseşte nici măcar ştergerea la fund cu un mănunchi de frunze în caz de diaree...

Până la Goodall s-a crezut că uneltele reprezintă o prerogativă strict umană, că nici un animal nu este capabil să creeze şi să utilizeze unelte. Or, Goodall a reuşit să documenteze – inclusiv fotografic pentru întâia oară – existenţa uneltelor la cimpanzei: fie că vorbim de beţigaşul de scormonit în muşuroiul de termite – devenit între timp celebru, fie de „buretele” creat din frunze, printr-o prealabilă mestecare a lor, pentru a colecta mai uşor picăturile de ploaie de pe trunchiurile copacilor, fie de acel „beţigaş” de investigat, de explorat – pe care cimpanzeul îl foloseşte pentru a lua „mostre” olfactive sau gustative dintr-un „obiect” periculos (un şarpe) sau interzis (fratele sau sora nou-născuţi pe care mama nu-l lasă să-i atingă). De la descoperirile făcute de Jane Goodall definirea uneltelor a trebuit să mai adauge o caracteristică esenţială, aceea de a fi păstrate, depozitate în vederea refolosirii lor, pe lângă cele privitoare la prelucrarea şi utilizarea unui obiect pentru satisfacerea nevoilor. Sunt mult prea mulţi aceia convinşi că ustensilitatea este trăsătura definitorie a omului (să nu-i amintim, dintre filosofi, decât pe venerabilii Bergson şi Heidegger) pentru a se putea renunţa aşa uşor la ea: decât să nu mai definim omul prin capacitatea de a fabrica unelte, mai bine o îmbogăţim: capacitatea de a fabrica şi de a păstra unelte. Într-adevăr cimpanzeii nu păstrează uneltele, după cum nu-şi păstrează nici culcuşurile de la o noapte la alta. Lucru, într-un fel de înţeles, ţinând cont că mediul le oferă permanent resursele necesare ori de câte ori doresc să-şi confecţioneze un băţ de scormonit muşuroaie sau un culcuş din frunze.

Interesante sunt şi observaţiile lui Goodall la simţul moral şi cel „religios” – aşa cum se schiţează la cimpanzei. Câteva lucruri merită reţinute. Mai întâi se pare că există un „respect” straniu al „proprietăţii” asupra prăzii: masculul care a vânat o pradă (un pui de antilopă sau un pui de babuin) are drepturi exclusive asupra ei – ceilalţi membri ai grupului, indiferent de poziţia lor ierarhică, inclusiv masculul dominant, cerşind o bucăţică de carne şi exprimându-şi frustrările fie prin manfiestări agresive îndreptate către ceilalţi cimpanzei din jur (dar niciodată faţă de posesorul hălcii de carne), fie prin scâncete, ţipete puerile şi tăvăliri – astfel că de multe ori, pentru a scăpa de atâta zgomot, „vânătorul” se îndură să împartă hrana sau să scuipe resturi de carne în mâinile întinse la cerşit. În privinţa altruismului sau a grijii faţă de ceilalţi – din documentarea lui Goodall rezultă că ele nu depăşesc al doilea grad de rudenie (chiar „prieteniile” dintre cimpanzei sunt formate, pare-se între fraţi). Cimpanzeii bolnavi sunt priviţi mai întâi cu o curiozitate înspăimântată, apoi eliminaţi din grup, marginalizaţi şi în cele din urmă atacaţi sau chiar ucişi de alţi membri ai grupului, sănătoşi sau măcar mai puţin debili. Să fie aceasta o formă primitivă şi brutală de „eutanasie”, mai ales că eliminarea bolnavilor sau a bătrânilor neputincioşi se regăseşte şi în societăţile arhaice-tradiţionale? Tema este astăzi, în lumea occidentală, de foarte mare actualitate, dezbaterea în jurul ei prezentând adoptarea sau posibila adoptare a eutanasiei ca pe o cucerire a civilizaţiei înaintate, fundamentată pe valorile libertăţii şi „demnităţii”. Iată însă că departe de a fi o cucerire a civilizaţiei înalte, eutanasia este mai curând un „reviriment” al „simianităţii” nostru ancestrale.

Un sentiment al morţii sau chiar o conştiinţă a morţii, fie şi ea difuză, le arată, fără îndoială, mama în relaţie cu puiul ei decedat. Ea continuă să-l care – câteva zile după ce acesta a murit, furnizând observatorului o imagine sinistră: mama îşi îmbrăţişează puiul ale cărui membre se leagănă flasc, iar capul îi atârnă pe spate – ca într-o Pietà silvestră. Aşa cum am arătat-o şi într-un alt text (Cum a apărut moartea?) condiţia de posibilitatea a conştiinţei morţii este ataşamentul – dezvoltat la rândul lui în cadrul unei societăţi complexe care permite stabilirea relaţiilor de lungă durată (mai ales, dar nu numai, o copilărie extinsă). Obiceiul oamenilor de a păstra trupul celui drag încă câteva zile după ce acesta a murit – ba chiar de a-l transporta în interiorul comunităţii într-un convoi funerar – nu pare foarte departe de comportamentul cimpanzoaicei îndoliate.

În sfârşit, o uluitoare dovadă a existenţei unui pre-sentiment sau pre-conştiinţe magico-religioase o constituie aşa-numitul „dans al ploii” executat de cimpanzeii masculi în cazul unei furtuni puternice, cu tunete şi fulgere: aceştia aleargă în două picioare în sus şi jos, târând câte o creangă groasă după ei, scoţând sunete de ameninţare ca şi când ar vrea să „impresioneze” şi să influenţeze acel „ceva” producător de ploaie. Or încercarea de a influenţa – prin acţiune indirectă o entitate aflată la distanţă – este nota distinctă atât a atitudinii magico-religioase, cât şi a celei ştiinţifice. Privit cu ochii unui biolog dansul ploii pare un comportament absurd, „nebunesc” – ceea ce e riguros exact. În loc să se adăpostească de ploaie sau să aştepte „plouaţi” şi resemnaţi sfârşitul ei – cimpanzeii o „sfidează”, se „luptă” cu ea... S-a spus de mai multe ori că omul este urmaşul unei maimuţe bolnave, „avortate” – dar iată că dansul ploii ne obligă să tragem toate consecinţele: la începutul raţiunii stă nebunia, omul raţional se trage dintr-o maimuţă nebună.

Acest text a apărut în numărul 19/2020 al revistei România literară.