Copii ascultând poezie în noapte
0Eram prin clasa a opta sau a noua când am participat prima dată la o tabără de creaţie, la Mraconia, prilej cu care am aflat că tinerii din alte judeţe scriau altfel, probabil pentru că citeau alte lucruri, probabil pentru că veneau din alte lumi. În aceeaşi vară am cunoscut-o şi eu în Turnu Severin pe scriitoarea Ileana Roman, care practic mi-a deschis mintea.
Am început să citesc atunci nişte cărţi despre care habar n-aveam că există, scrise de autori încă vii. Povestea verilor care au urmat e una foarte lungă, cu multe cafele, discuţii despre cărţi într-un apartament de unde se vede Dunărea, cu drumuri nesfârşite de du-te-vino cărând în spate un rucsac plin cu volume, cu reviste literare cumpărate de la singurul chioşc care aducea aşa ceva şi trecute prin mai multe mâini, cu descoperiri uluitoare în realitatea din jur.
Pe scurt, sunt întâlniri care îţi schimbă viaţa, mai ales când ai vreo 16 ani şi nu ştii sigur ce e cu tine. Sunt oameni, sunt cărţi şi sunt jumătăţi de oră datorită cărora cursul existenţei tale ia alte culori şi alte forme, te trezeşti dimineaţa şi eşti mai înalt şi pielea ta străluceşte şi tot ce poţi să faci e să mergi cu vârtejul astfel creat.
La asta m-am gândit weekendul trecut, când am mers la Iaşi, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere (FILIT), unde, în una din seri, am luat parte la „Noaptea albă a poeziei“. Pe scurt, în centrul oraşului, pe o scenă amplasată în cortul FILIT, de la ora 10 seara şi până noaptea la 2 au urcat şi au citit versuri mai mulţi poeţi invitaţi. Şapte minute de fiecare, nu mai mult, fără întreruperi, doar poezie după poezie după poezie, în timp ce publicul, unul destul de numeros, de câteva sute de oameni, asculta atent. Am aflat de la organizatori că în public se aflau şi mai mulţi liceeni sosiţi special de la Chişinău, cu profesorii lor, cu autocarul. Tinerii veniseră să asculte poezie în limba română, răbdaseră câteva ore de stat în vamă şi aveau să se întoarcă la casele lor în aceeaşi noapte.
M-am uitat bine la feţele lor. Erau absorbiţi, notau, participau cu gesturi de încântare, erau doar ochi şi urechi, aplaudau entuziasmaţi ce le plăcea, ba chiar ţineau să-i şi cunoască pe unii dintre autori. Era genul ăla de întâlnire pentru care treci graniţa cu autocarul înainte şi-napoi într-o singură noapte. Genul de întâlnire care îţi deschide mintea şi o ştii atunci, pe moment, nu ai nevoie să treacă zece ani ca să înţelegi, genul de întâlnire care îţi arată alte universuri, alţi oameni, după care e posibil să mergi la tine acasă şi, în linişte, să începi să-ţi vezi altfel viitorul.
Mi s-a părut emoţionant de-a dreptul, deşi n-am mai folosit cuvântul ăsta de multă vreme, „emoţionant“, uite, o zic de două ori, mai ales că am şi stat lângă ei în timpul lecturilor şi le-am simţit, efectiv le-am simţit energia. M-am încărcat şi eu cu ea, aşa cum alţii s-au încărcat cu energia mea, timp de patru ore într-o seară, într-un oraş străin, iar acum, deşi nu ştiu dacă suntem noi sau suntem alţii, oricum suntem bine. Fiecare merge mai departe în oraşul lui, pe strada lui, în apartamentul lui, în mintea lui miraculoasă şi albastră.
Se încarcă comentariile...
