Cenzura şi autocenzura

Romanul „Bietul Ioanide“ fusese depus în 1949 la proaspăt înfiinţata Editură pentru Literatură şi Artă, fosta Editură a Fundaţiilor Regale, aflată încă sub directoratul lui Al. Rosetti, acelaşi care publicase în 1941 „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“.

După părerea lui Nicolae Mecu dintr-un articol din „România literară“ din 2002, reluat în volumul  „Între fapte şi sens“ (Editura Enciclopedică, 2004), la care m-am mai referit, semne ale interesului pentru problematica romanului George Călinescu dă încă din 1944. Mecu a descoperit la Biblioteca Academiei dactilograma versiunii definitive pe care autorul a predat-o editurii în 1949. Ca şi manuscrisul primelor zece capitole. La Muzeul Literaturii, se află şi o redactare mai veche a „Bietului Ioanide“, minus capitolul iniţial.

Compararea acestora cu versiunea tipărită de Andrei Rusu în 1953 îi prilejuieşte lui Mecu interesante observaţii despre „lucrul“ Cenzurii asupra textului în intervalul 1949-1953, ca şi autocenzura la care autorul romanului s-a dedat de bunăvoie. Nu şi de nimeni silit, să admitem.

Reproşurile lui Călinescu

Nu m-am ocupat personal de dosarul „Bietului Ioanide“. Contribuţia lui Mecu mi s-a părut suficientă. Dar sunt în măsură să-i sprijin remarcile pornind de la dosarul ediţiei postume şi definitive a „Vieţii lui Eminescu“ din 1964, în care Cenzura şi autocenzura şi-au dat mâna în acelaşi fel.

Din studiul lui Nicolae Mecu rezultă limpede că George Călinescu nu numai n-a opus o minimă rezistenţă exigenţelor ideologice ale Cenzurii, dar a făcut şi oarece exces de zel.

Tot „România literară“ (nr. 3, 2000) a publicat un amplu studiu al lui Ştefan Cazimir despre modificările solicitate de Cenzură şi acceptate de George Călinescu la prima ediţie postbelică a faimoasei biografii. Referatul extern la ediţia cu pricina mi-a aparţinut. Cu tupeul tinereţii, am semnalat în referat inutilitatea concesiilor făcute de autor Cenzurii. Am reuşit doar să-l supăr pe George Călinescu, judecând după reproşurile pe care mi le-a transmis prin Aurelia Batali, redactorul cărţii, întărite cordial de  poetul Vasile Nicolescu, şeful secţiei.

Din studiul lui Mecu rezultă limpede că George Călinescu nu numai n-a opus o minimă rezistenţă exigenţelor ideologice ale Cenzurii, dar a făcut şi oarece exces de zel. Mecu stabileşte două categorii de cedări. Prima e mai puţin gravă. George Călinescu „ameliorează“ textul prin introducerea în comentariu a nenumărate adjective sau adverbe, menite să-i edulcoreze propria concepţie filosofică, precum şi pe aceea a protagonistului romanului. Cenzura nu făcea nicio diferenţă între una şi alta. Anumite lucruri nu puteau fi, pur şi simplu, aşternute pe hârtie. Comentând, de exemplu, jurnalul fiului său, condamnat la moarte ca legionar, Ioanide se desparte de ideile conţinute în el cu o mânie proletară nu tocmai potrivită intelectualului care se pretindea a fi.

Acest surplus de „atitudine“ nu există în versiunea din 1949. El e  adaosul intervenţiilor ulterioare. În mare parte, desigur, datorat Cenzurii, dar stilul lor e acela pur călinescian, pe care îl descoperim în articolele politice din anii 1944-1947: Călinescu are o limbă de lemn personală.

Unde revizuire nu e, nimic nu e    

A doua cedare este mult mai gravă. Mecu are dreptate. Structura moral-psihologică a lui Ioanide sau a lui Tudorel, fiul său, e profund alterată de modificările din textul ediţiei din 1953, perpetuat până azi, cu singura excepţie a ediţiei de „Opere“ din 2002, îngrijită de Mecu însuşi. În barbaria editorială actuală, e probabil ca „Bietul Ioanide“, ca şi „Viaţa lui Eminescu“ să reia versiuni viciate de Cenzură cu acordul autorului. Dacă nu cumva, invers!

Generaţia lui Mecu şi a mea înţelegea cu greutate astfel de cedări. În 1986, respingeam lectura „realistă“ a romanului ca neadecvată. Revizuirea din anii 2000 a romanului întreprinsă de Mecu reprezintă dovada că oameni care au lucrat sub îndrumarea maestrului nu sunt victime ale cultului acestuia, ci capabili de spiritul critic necesar în reevaluarea imensei opere călinesciene. Unde revizuire nu e, nimic nu e.