Câteva cuvinte despre Augustin Buzura

Nu e în intenţia mea ca în aceste cuvinte scrise la aflarea veştii morţii lui Augustin Buzura să încerc o sinteză evaluatoare asupra a ceea ce au însemnat scrierile lui pentru evoluţia romanului românesc din anii 70-80 ai secolului trecut.

Ani în care eram gata să facem orice sacrificiu spre a citi cât mai curând după apariţie scrieri precum Absenţii, Feţele tăcerii, Orgolii, Vocile nopţii. Cărţi despre care tocmai auziserăm că au fost elogiate în cronicile ei pe unde scurte de la Europa Liberă de Monica Lovinescu sau de Nicolae Manolescu în România literară.

Iată, în cronica la romanul Absenţii, difuzată de Europa Liberă la data de 17 iunie 1971, Monica Lovinescu identifica în roman „aceeaşi notă de adevăr pe care, la vremea apariţiei lor, ne-au lăsat-o Moromeţii sau Intrusul lui Marin Preda, F de D. R. Popescu sau primele poeme şi piesele de teatru ale lui Marin Sorescu”. Şi tot Monica Lovinescu descoperea, la data de 29 iulie 1977, în Orgolii „o temeinică pledoarie pentru verticalitatea conştiinţei intelectuale ameninţate din toate părţile de spiritul primar”. Aceeaşi mare voce a Europei Libere aprecia în cronica la Vocile nopţii modul în care Augustin Buzura realizase saltul de la „obsedantul deceniu” la „obsedantul prezent”.

În „obsedantul prezent” care a fost pentru mulţi dintre noi ultimul deceniu al dictaturii comuniste, vocea lui Augustin Buzura a reprezentat un reper de curaj şi de moralitate. Îmi amintesc şi acum, cu nedisimulată emoţie, cu câtă febricitate am citit şi recitit un interviu al prozatorului. Interviu acordat lui Viorel Cacoveanu şi publicat într-un număr al revistei Steaua din ultimii ani a ceea ce Mircea Zaciu numea „deceniul satanic”. Transmis şi el de Europa Liberă, îmi amintesc şi acum, în emisiunea Oameni, idei, atitudini.

După 1989 lucrurile au început să fie puţin altfel. Mai toate valorile morale ale anilor trecuţi au început să devină controversate. Deliberat sau nu. Au stârnit ele însele controverse prin alianţele sau simpatiile nutrite pentru noii deţinători ai puterii, prin felul în care întrevedeau viitorul ţării şi ritmul în care ar fi trebuit parcurs drumul de la totalitarism la libertate.

Acestui „altfel” i-a căzut victimă şi Augustin Buzura.Poate mult prea intim legat de regimul lui Ion Iliescu. Însă de aici şi până la modul în care a fost concediat de la conducerea noului ICR, fosta Fundaţie Culturală Română, de, pe atunci, de abia alesul preşedinte al României, Traian Băsescu, marele Augustin Buzura e cale mult prea lungă. Din păcate, intelectualii nu au ştiut atunci să se coalizeze spre a replica aşa cum s-ar fi cuvenit acestui afront adus culturii române însăşi.

Tare mi-ar plăcea ca în orele şi zilele care urmează nici unul dintre cei care, într-un fel sau altul, l-au jignit pe Augustin Buzura să îşi cenzureze apariţiile în spaţiul public, aducându-i false şi de circumstanţă elogii scriitorului.

Au vorbit cam mult şi cum nu se cuvenea cu alte prilejuri.