AVANPREMIERĂ Fragmente din romanul „Lincoln între vieţi”, de George Saunders

0
Publicat:
Ultima actualizare:
George Saunders                                                                                                  FOTO: David Crosby
George Saunders                                                                                                  FOTO: David Crosby

Romanul „Lincoln între vieţi” de George Saunders, a apărut la editura Humnitas. Lansarea are loc miercuri, de la ora 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmgiu. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, fragmente din cartea lui Saunders, premiată cu Man Booker Prize 2017 şi considerată de cricitici „hipnotizantă, dantescă, o răscolitoare baladă americană”.

Personajele din „Lincoln între vieţi” vin de la Casa Albă, de pe câmpul de luptă, din conace opulente şi co­cioabe po­vârnite, din bordeluri şi bi­se­rici, de sub cerul liber sau de sub lacătul închisorii. Ele se adună într-un pur­gatoriu straniu (Bardo, în mitologia tibetană), unde se dedau şi actelor de penitenţa, dar şi ritua­lurilor scandaloase. Umanizate de sufe­rinţa şi egale înaintea morţii, personajele acestea com­pun o galerie pitorească şi pestriţa, în faţa căreia tu, cititor, treci de la compasiune la hohote de râs şi înapoi. 

Dacă acţiunea din Ulise se petrece într-o singură zi din 1904, cea din Lincoln între vieţi se desfăşoară într-o singură noapte din 1862 şi într-un singur loc: cimitirul din Georgetown, unde este adus Willie, fiul de 11 ani al pre­şe­dintelui american Abraham Lincoln. America are aproape un an de răz­boi civil, cu alaiul lui de drame, ne­mulţumiri, sacrificii, suferinţe şi aspiraţii înecate în sânge. Dar de fapt sunt mai multe Americi în ro­manul lui Saunders. 

Cea a recep­ţiilor sofisticate de la Casa Albă, care sfidează năprasna războ­iu­lui, cea a relatărilor din presa şi literatura vremii şi cea din cimi­tirul din Georgetown, unde în jurul lui Willie Lincoln se în­vârt personaje de toate felurile: soldaţi fanfaroni, prostituate arţagoase, reverenzi sfioşi, soţi priapici, negri cu statut umil şi filfizoni ceremonioşi. 

Într-o rapsodie polifonică fără egal în literatura de azi, ei spun cu toţii povestea unei ţari al cărei destin se află la răscruce şi a unui spaţiu plasat între vieţi, unde revoltaţii refuză să-şi admită sfârşitul şi se cred simpli sufe­rinzi în aşteptarea vindecării. Lincoln între vieţi, primul roman al lui George Saunders, este proba de măiestrie a unui virtuoz care poate mânui o sută de sfori într-o armonie absolută.

-FRAGMENTE-

        Fragmente –

 „XVI.  Un individ nespus de înalt şi neîngrijit îşi croia drum spre noi prin întuneric.

                                    hans vollman

            Era ceva foarte neobişnuit. Orele de vizită trecuseră; poarta din faţă trebuia să fie încuiată.

                                    reverendul everly thomas

            Băiatul fusese adus abia în ziua aceea. Altfel spus, mai mult ca sigur că bărbatul era deja aici –

                                    robert bevins iii

            De puţin timp.

                                    hans vollman

            Din cursul după‑amiezii.

                                    roger bevins iii

            Extrem de neobişnuit.

                                    reverendul everly thomas

            Distinsul domn părea pierdut. De câteva ori s‑a oprit, s‑a uitat în jur, s‑a întors pe unde venise, a pornit în altă direcţie.

                                    hans vollman

            Plângea încetişor.

                                    roger bevins iii

            Nu plângea. Prietenul meu nu‑şi aminteşte bine. Respira greu. Nu plângea.

                                    hans vollman

            Plângea încetişor, iar tristeţea îi era adâncită de supărarea crescândă că se rătăcise.

                                    roger bevins iii

            Se mişca ţeapăn, de parcă s‑ar fi temut să calce.

                                    reverendul everly thomas

            Ţâşnind din pragul uşii, băiatul a rupt‑o la fugă spre bărbat, cu faţa năpădită de bucurie.

                                    roger bevins iii

            Care s‑a transformat în consternare când bărbatul nu l‑a luat în braţe, aşa cum ţi‑ai fi zis că avea obiceiul.

                                    reverendul everly thomas

            Băiatul trecând în loc de asta prin bărbat, pe când acesta continua să se apropie de casa de piatră albă, plângând.

                                    roger bevins iii

Nu plângea. Se stăpânea foarte bine şi se deplasa cu mare demnitate şi cu siguranţa că 

                                    – hans vollman

            Ajunsese la mai puţin de cincisprezece metri şi se îndrepta direct spre noi.

                                    roger bevins iii

            Reverendul a sugerat să ne dăm din calea lui.

                                    hans vollman

            Reverendul nutrind sentimente puternice despre cât de nepotrivit este să laşi pe cineva să treacă prin tine.

                                    roger bevins iii

            Bărbatul a ajuns la casa de piatră albă şi a intrat cu o cheie, pentru ca după el să intre şi băiatul.

                                    hans vollman

            Domnul Bevins, domnul Vollman şi cu mine, îngrijoraţi ca nu cumva să i se întâmple ceva băiatului, ne‑am postat în pragul uşii.

                                    reverendul everly thomas

            Atunci bărbatul a făcut ceva – nu prea ştiu cum să –

                                    hans vollman

            Era un individ masiv. Şi, se pare, destul de puternic. Îndeajuns de puternic ca să fie în stare să scoată –

                                    reverendul everly thomas

            Bolnăvelnicul băiatului.

                                    hans vollman

            Bărbatul a tras bolnăvelnicul afară din nişa lui din zid şi l‑a pus jos.

                                    roger bevins iii

            Şi l‑a deschis.

                                    hans vollman

            Îngenunchind în faţa bolnăvelnicului, bărbatul şi‑a aţintit privirile asupra a ceea ce –

                                    reverendul everly thomas

            S‑a uitat la băiatul culcat pe spate în bolnăvelnic.

                                    hans vollman

            Da.

                                    reverendul everly thomas

            Abia în clipa aceea a plâns.

                                    hans vollman

XVII. Am ajutat la spălarea şi la îmbrăcarea lui, iar pe urmă l‑am întins pe pat, moment în care a intrat domnul Lincoln. N‑am văzut niciodată un om atât de dărâmat de durere. S‑a apropiat de pat, a dat la o parte pătura de pe chipul copilului său şi l‑a privit multă vreme, iubitor şi grav, murmurând: „Bietul meu băiat, a fost prea bun pentru pământul ăsta. Dumnezeu l‑a che mat acasă. Ştiu că‑i e mult mai bine în ceruri, dar l‑am iubit ca pe ochii din cap. E greu, e cumplit de greu să‑ţi moară!“

                                    Keckley, op. cit.

„Lincoln între vieţi”

            Era favoritul tatălui. Erau foarte apropiaţi – îi vedeai adeseori ţinându‑se de mână.

                                    Kecley, op. cit.; relatarea lui

                                    Nathaniel Parker Willis.

            Semăna leit cu tatăl lui atât ca magnetism al personalităţii, cât şi ca însuşiri şi gusturi.

                                    Din „Fiii lui Lincoln“

                                    de Ruth Painter Randall.

            Era copilul în care Lincoln investise cele mai afectuoase speranţe; o mică replică în oglindă, cum s‑ar spune, căreia putea să‑i vorbească sincer, deschis şi cu toată încrederea.

                                    Din „Trăgând linie: Memorii ale unui om dinăuntru

                                    în timpuri grele“ de Tyron Philian.

            Will era imaginea fidelă a domnului Lincoln în toate cele, până şi în felul cum îşi ţinea capul uşor înclinat spre umărul stâng.

                                    Burlingame, op. cit; relatarea unui

                                    vecin din Springfield.

            Simţi atâta iubire pentru micuţi, atâta bucurie pentru că vor putea să cunoască tot ce e frumos în viaţă, atâta afecţiune pentru însuşirile care se manifestă unic în fiecare: manierismele bravadei, ale vulnerabilităţii, ticurile verbale, greşelile de pronunţie şi aşa mai departe; mirosul părului şi al capului, felul cum îi simţi mânuţa într‑a ta – iar pe urmă afli că micuţul s‑a dus! Rămâi trăsnit la gândul că o lovitură atât de brutală s‑a produs într‑o lume care păruse până atunci atât de binevoitoare. Din neant s‑a întrupat o mare iubire; acum, după ce izvorul ei nu mai există, iubirea aceea, căutătoare şi bolnavă, se preschimbă în cea mai cumplită suferinţă pe care ţi‑o poţi închipui.

                                    Din „Eseu despre pierderea unui copil“

                                    de dna Rose Milland.

            „E cea mai grea încercare din viaţa mea“, i‑a mărturisit el infirmierei, iar pe urmă, pradă revoltei, bărbatul acesta copleşit de grijă şi de necazuri a strigat în gura mare: „De ce asta? De ce asta?“

                                    Din „Abraham Lincoln: băiatul şi

                                    bărbatul“ de James Morgan.

            Hohote de plâns i‑au oprit vorbele în gât. Şi‑a îngropat capul în mâini, iar trupul lui înalt s‑a clătinat de tulburare. Am rămas la capul patului, cu ochii înotând în lacrimi, privindu‑l pe bărbat cu o uluire tăcută şi pătrunsă de veneraţie. Jalea îl vlăguise şi făcuse din el un copil slab şi neajutorat. Nu mi‑ar fi dat vreodată prin cap că firea lui colţoasă putea să se înduioşeze într‑atât. N‑o să uit niciodată clipele acelea solemne – geniul şi măreţia plângându‑l pe idolul pierdut al iubirii.

                                    Keckley, op. cit.

XIX. Pe la amiază, Preşedintele, doamna Lincoln & Robert au coborât şi l‑au vizitat pentru ultima oară împreună pe cel pierdut şi iubit. Au dorit să nu existe nici un martor al ultimelor lor clipe de tristeţe în casa aceea, alături de copilul & fratele lor mort. Au rămas aproape o jumătate de oră. Pe când stăteau acolo, s‑a pornit una dintre cele mai puternice furtuni cu ploaie & vânt care se abătuseră asupra oraşului în ultimii ani, şi cumplita furtună de afară părea aproape la unison cu furtuna suferinţei din suflete.

                                    Din „Martor al tinerei republici: jurnalul unui yankeu,

                                    1828–1879“ de Benjamin Brown French,

                                    editat de D.B. Cole şi J.J. McDonough.

            În jumătatea de oră cât familia a rămas singură cu băieţelul mort, fulgerul a despicat cerul întunecat afară, tunetul cumplit ca un foc de artilerie a făcut să tremure farfuriile, iar vânturile violente au năvălit dinspre sud‑vest.

                                    Epstein, op. cit.

            Prin holurile spaţioase s‑au auzit în seara aceea sunete de jale adâncă, nevenind însă toate dinspre camera unde doamna Lincoln se prăbuşise neconsolată pe pat; se auzeau şi vaietele mai profunde ale Preşedintelui.

                                    Din „Zece ani la Casa Albă“

                                    de Elliot Sternlet.

            A trecut un secol şi jumătate, dar tot pare o mojicie să zăboveşti asupra acelei scene cumplite – şocul, neîncrederea tânguitoare, strigătele înnebunite de jale.

                                    Epstein, op. cit.

 XX. Distinsul domn, neîngrijit, se afera acum deasupra formei micuţe, mângâindu‑i părul, bătând‑o uşor pe mâinile fără culoare, ca de păpuşă, şi rearanjându‑i‑le.

                        roger bevins iii

            În timp ce băiatul stătea alături, îndemnându‑şi febril tatăl să se uite la el, să aibă grijă de el şi să‑l mângâie pe el.

                        reverendul everly thomas

            Ceea ce distinsul domn n‑a părut să audă.

                        roger bevins iii

            Apoi această manifestare deja tulburătoare şi necuviincioasă a coborât pe o nouă treaptă de –

                        hans vollman

            L‑am auzit cum trage aer în piept pe reverendul care, în ciuda aparenţelor, nu e uşor de şocat.

                        roger bevins iii

            O să‑l ridice pe copilul ăla, a spus reverendul.

                        hans vollman

            Şi chiar asta a făcut.

            Bărbatul a ridicat mogâldeaţa din –

                        roger bevins iii

            Bolnăvelnic.

                        hans vollman

            Bărbatul s‑a aplecat, a ridicat mogâldeaţa din bolnăvelnic şi, cu o graţie surprinzătoare pentru cineva atât de şubred, s‑a aşezat imediat pe jos, strângând‑o în braţe.

                        roger bevins iii

            Cufundându‑şi capul între bărbia şi gâtul mogâldeţei, distinsul domn a plâns, la început stăpânindu‑se, apoi fără oprelişte şi dând frâu liber emoţiilor.

                        reverendul everly thomas

            Pe când băiatul păşea încolo şi încoace pe lângă el, părând foc de supărat.

                        hans vollman

            Preţ de aproape zece minute, bărbatul a ţinut –

                        roger bevins iii

            Corpul bolnav.

                        hans vollman

            Băiatul, scos din fire din cauză că i se refuza atenţia care simţea că i se cuvine, s‑a apropiat şi s‑a sprijinit de tatăl lui, în timp ce tatăl continua să ţină şi să legene încet –

                        reverendul everly thomas

            Corpul bolnav.

                        hans vollman

            La un moment dat, înduioşat, am plecat de acolo şi mi‑am dat seama că nu eram singuri.

                        roger bevins iii

            Afară se strânsese multă lume.

                        reverendul everly Thomas      

            Tăceau cu toţii.

                        roger bevins iii

            În timp ce bărbatul continua să‑şi legene încet copilul.

                        reverendul everly thomas

            Pe când, în acelaşi timp, copilul lui se sprijinea tăcut de el.

                        hans vollman

            Pe urmă distinsul domn a început să vorbească.

                        roger bevins iii

            Băiatul şi‑a trecut familiar un braţ pe după gâtul tatălui, aşa cum făcuse probabil de multe ori, şi s‑a dat mai aproape, până când capul i s‑a atins de al tatălui, ca să audă mai bine cuvintele pe care le şoptea bărbatul în gâtul –

                        hans vollman

            Simţind atunci că‑l îneacă supărarea, băiatul a început să –

                        roger bevins iii

            Băiatul a început să‑şi facă intrarea.

                        hans vollman

            Cum s‑ar zice.

                        roger bevins iii

            Băiatul a început să‑şi facă intrarea; n‑a trecut mult şi a intrat cu totul, iar în clipa aceea bărbatul a reînceput să plângă, de parcă şi‑ar fi dat seama că ţinea în braţe ceva ce nu mai era la fel ca înainte.

                        reverendul everly thomas

            Era prea mult şi prea personal, aşa că am ieşit de acolo şi am plecat de unul singur.

                        hans vollman

            Şi eu la fel.

                        roger bevins iii

            Eu am rămas pe loc, stană de piatră, şi am spus multe rugăciuni.

                        reverendul everly thomas

 XXI. Cu gura la urechea viermelui, Tata a zis:

            Ne‑am iubit mult, dragă Willie, dar acum, din motive pe care nu le putem înţelege, legătura asta a fost distrusă. Numai că legătura noastră nu poate fi distrusă niciodată. Cât o să trăiesc, o să fii mereu cu mine, copile.

            Pe urmă a hohotit

            Dragul meu tată plângând Era greu de privit Şi oricât l‑aş fi mângâiat & sărutat & încercat să‑l alin, nu i‑a făcut

            Ai fost o bucurie, a zis. Te rog să ştii asta. Să ştii c‑ai fost o bucurie. Pentru noi. În fiecare clipă, în fiecare anotimp, ai fost un – ai făcut o treabă bună. O treabă bună în a te face plăcut celorlalţi.

            Să le spună pe toate astea viermelui! Ce mult aş fi vrut să mi le spună mie Şi să‑i simt ochii asupră‑mi Aşa că mi‑am zis, pe legea mea, o să‑l fac să mă vadă Şi am intrat N‑a fost greu deloc Ba chiar a fost bine De parcă într‑un fel aş fi aparţinut

            Acolo înăuntru, ţinut atât de strâns, făceam acum parte întru câtva şi din Tata

            Şi‑mi dădeam seama exact ce era

            Simţeam felul cum îşi ţinea picioarele lungi Cum e să ai barbă Să simţi gust de cafea în gură şi, deşi nu gândeam chiar prin cuvinte, să ştiu că felul cum l‑am simţit în braţe mi‑a făcut bine. Mi‑a făcut. Oare e greşit? Profan? Nu, nu, e al meu, e al nostru şi prin urmare trebuie să fiu şi eu, în sensul ăsta, un zeu pentru el; în ce‑l priveşte, s‑ar putea să decid eu ce e mai bine. Şi cred că asta mi‑a fost de folos. Îmi aduc aminte de el. Din nou. Cine a fost. Într‑un fel, uitasem deja. Dar ia uite: dimensiunile exacte, costumul care i‑a păstrat mirosul, bucla de pe frunte între degetele mele, greutatea familiară de când adormea în salon şi‑l duceam pe sus în –

            Mi‑a făcut bine.

            Cred că da.

            E secret. Un strop de slăbiciune secretă, care mă sprijină; sprijinindu‑mă, mă ajută să‑mi crească şansele să‑mi fac datoria în celelalte chestiuni; grăbeşte sfârşitul perioadei ăsteia de slăbiciune; nu face rău nimănui; prin urmare, nu e ceva greşit şi am să plec de aici cu această hotărâre: o să mă pot întoarce ori de câte ori o să vreau, nespunând nimănui, acceptând orice ajutor pe care l‑aş putea primi, până când n‑o să mă mai ajute deloc.

            Apoi tata şi‑a atins capul de al meu.

            Dragul meu băiat, a spus, o să mă‑ntorc. Îţi promit.

                        willie lincoln” (Copyright: Editura Humanitas)

George Saunders (1958, Amarillo,Texas) a absolvit în 1981 Colorado School of Mines, a lucrat ca inginer în Sumatra un an şi jumă­tate, după care s-a întors în Statele Unite, angajându-se pe rând portar, vânzător, repa­rator de acoperişuri şi muncitor într-un aba­tor. În 1988 a absolvit masteratul de scriere creativă de la Syracuse University. Între 1989 şi 1996 a fost mai întâi scriitor tehnic, apoi inginer geofizician, iar din 1996 predă scri­ere creativă la Syracuse University. Saunders a debutat în 1986 cu o povestire, „A Lack of Order in the Floating Object Room“, pu­blicată în Northwest Review. Primul lui volum de proză scurtă, CivilWarLand in Bad Decline: Stories and a Novella (1996), a inspirat, încă de la apariţia sa, o întreagă generaţie de scriitori americani; i-au urmat alte patru: Pastoralia: Stories and a Novella (2000; în curs de apariţie la Humanitas Fic­tion), The Brief and Frightening Reign of Phil (2005), In Persuasion Nation (2006) şi Tenth of December (2013). Saunders a mai semnat o carte pentru copii, The Very Persistent Gappers of Frip (2000), şi un vo­lum de eseuri, The Brainded Megaphone (2007). Primul lui roman, Lincoln între vieţi (Lincoln in the Bardo, 2017; Humanitas Fiction, 2018), a câştigat Man Booker Prize. Pentru proza sa scurtă, i-au fost decernate numeroase premii: de patru ori National Magazine Award for Fiction (1994, 1996, 2000, 2004), World Fantasy Award for Best Short Story (2005), PEN / Malamud Award for Excellence in the Short Story (2013), The Story Prize (2013), Folio Prize (2014). În 2006, i-au fost acordate Guggenheim Fellowship şi MacArthur Fellowship, iar în 2009 a primit American Academy of Arts and Letters Award in Literature. George Saunders a fost inclus de publicaţia Time printre cele mai influente 100 de persona­li­tăţi din lume. Publică articole şi eseuri în The New Yorker, Harper’s Magazine, Esquire, GQ şi The New York Times Magazine.

George Saunders Foto_ David Crosby

 

 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite