Aurora Liiceanu vorbeşte despre conflictul dintre soacre şi nurori, în noua sa carte. Fragmente în avanpremieră

Un subiect pe buzele tuturor, relaţia dintre soacre şi nurori a iscat numeroase glume, dar şi discuţii serioase în rândul psihologilor, sociologilor şi antropologilor. În noul său volum, „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“, Aurora Liiceanu analizează raportul dintre două femei care concurează pentru dragostea aceluiaşi bărbat.

„Soacre şi nurori“, cartea scrisă de Aurora Liiceanu, va fi lansată sâmbătă, 31 mai, de la 15.30, la standul Editurii Polirom din cadrul Salonului International de Carte Bookfest, care începe mâine şi ţine până duminică. 

Relaţia dintre soacre şi nurori a generat poveşti populare, zicători, romane şi chiar show-uri TV, unde, în general, soacra apare ca un personaj negativ, iar nora, ca o victimă. Rivalităţile şi conflictele soacră-noră, care nu de puţine ori duc la violenţă, îi preocupă şi pe psihologi, psihanalişti, sociologi şi antropologi. Pornind de la surse dintre cele mai diverse, inspirate atât din cărţi, cât şi din poveşti reale, Aurora Liiceanu vorbeşte despre patologia relaţională – mamă toxică, soacră toxică, despre mai multe stereotipuri culturale şi despre excesul matern. 

„Adevărul“ vă prezintă fragmente în avanpremieră din volumul „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“, apărut la Editura Polirom: 

Există soacre care nu părăsesc scena mater­nităţii nici în ruptul capului, indiferent de vârsta copilului. [...] Strânsă cu uşa, cu argumente solide, o ase­menea mamă nu poate nega faptul că aleasa fiului este potrivită. În acest caz avem de‑a face cu o soacră înciudată. O soacră înciudată produce o noră care poate deveni o soacră copy‑paste, adică o soacră înciudată. Dar s‑o iau de la început. E o istorie cu totul adevărată, în sen­sul că, după părerea mea, subiectivitatea este sub control.

Mă voi referi la nora devenită soacră copy‑paste pornind de la soacră. Îi voi da numele Adina. Adina, înainte de a se căsători, a avut o mare iubire. Adesea îşi aminteşte de ea şi, atunci, mă amuz şi n‑o las să alunece spre regrete – nici n‑ar aluneca prea mult, de fapt, pentru că este o fiinţă cu picioarele pe pământ. Poate suspina la trecut, dar foarte măsurat. Are un psihic sche­matic. Este pragmatică şi chiar calculată. Pentru ea iubirea este o stare de convenabilitate.

Iubirea ei, înainte de căsătorie, a durat ceva, câţiva ani. El era de modă veche, conservator, dintr‑o familie avută, cu servitori în casă, deşi în comunism servitorii aproape că dispăruseră. Făcea parte din lumea bună a capitalei, era o persoană cunoscută în domeniul artei. Mai pre­cis, în muzică. Evident, nu populară.

Ea era dintr‑o familie modestă, din provincie şi făcuse o facultate obscură, în termeni acade­mici, în care greu făceai carieră. S‑au despărţit pentru că sexul se consumase şi, cum se spune, socialul îi separa. Ea simţea că, luând‑o de soţie, el ar face o mezalianţă. Fiind o fire practică, credea că mezalianţele nu duc la bine, provocând tensiuni, conflicte, des­părţiri. Aşa că s‑a orientat realist către un bărbat potrivit ei.

A găsit unul. Suficient de prezentabil, după ea chiar prezentabil, dintr‑o familie devenită modestă – părinţii fuseseră comercianţi, avuse­seră o cofetărie –, dar modestă şi cultural vorbind. Era profesor, ca şi ea, aveau salarii asemănătoare, un nivel cultural asemănător. Existau, desigur, diferenţe. Ea era extrovertă, îi plăcea lumea, se bucura să aibă prieteni şi să fie în prezenţa lor. El, dimpotrivă, era introvert, când vorbea era plictisitor, deşi ea menţiona printre meritele lui conversaţia elevată, confundând cultura cu con­versaţia. Citea mult, e drept, dar nu cărţi de pro­funde explorări intelectuale, şi, oricum, ceea ce spunea erau citate din diferiţi autori. În capul lui, erudiţia se asocia cu etimologia, fapt ce‑l făcea să adore dicţionarele.

„Soacra era văduvă cu doi fii. Ea era şefa fami­liei“

Cel mai problematic era că nu aveau casă. Nu aveau unde să stea după ce s‑au căsătorit. Ea era din provincie, stătuse cu chirie, iar el locuia într‑o cameră cu mama lui. Restul locuinţei fusese naţionalizat. Prin urmare, în dormitor stăteau toţi trei. Erau vremuri grele.

Soacra era văduvă cu doi fii. Ea era şefa fami­liei. Odată ce intrai în casa ei, pe terenul ei, te supuneai necondiţionat. Mâncai ce voia ea, res­pectai regulile stabilite de ea pentru convieţuire. Soacra fusese casnică şi gospodăria era meseria ei. Gătea bine, spăla bine, călca bine. Fiilor le cerea supunere.

Adina a căscat bine ochii când a decis că se va căsători. Ea a făcut alegerea, ea a dirijat lucru­rile spre căsătorie. Avea argumente solide: se potriveau, nu mai erau foarte tineri, îşi dorea cu orice preţ un copil. El se lăsa în voia ei, ca un mieluşel. Tot proiectul viitorului era în mâna ei, el trebuia doar să i se supună.

Ea a văzut şi dificultăţile. Nu aveau locuinţă, dar era dispusă să strângă din dinţi, să rabde. Până la urmă vor avea, că doar nu puteau să trăiască cu soacra în dormitor toată viaţa. Au reuşit să facă şi un copil până la urmă. Nu că n‑ar fi putut, dar unde să‑l conceapă?

Cum era soacra? Soacra era înciudată, cum am spus. După ce s‑au căsătorit, Adina a hotărât să plece cu soţul ei la mare. El nu se despărţise deloc de mama lui, nu cred că avea lui, să aibă veşti de la ea. Seara, bineînţeles. Pe atunci nu erau telefoane mobile, ca astăzi, iar poşta, de unde se vorbea la telefon, funcţiona ca vai de lume.

Erau la mare, iar ei îi plăcea teribil de mult. Era sportivă, înota foarte bine, îi plăceau grozav de mult soarele, nisipul, plaja. Poate pentru că îşi trăise copilăria şi tinereţea într‑o regiune cu dealuri şi munţi, fascinată de mare.

Prima zi de plajă şi mare i s‑a părut un mira­col. În fond, deşi nu prea cred că ceea ce trăia ea era iubire născută din îndrăgostire, deoarece, aşa cum am zis, pentru ea iubirea era o stare de convenabilitate, se simţea bine, fericită. Era căsătorită şi era la mare. Miracolul pe care‑l trăia n‑a durat mult. Doar până seara. Ar fi dorit să stea pe o terasă, să bea bere şi să mănânce mici, dar nu. Trebuia să se ducă la poştă pentru ca soţul să‑i telefoneze mamei lui. Soacrei. Cu o voce de înmormântare, soacra şi‑a anunţat fiul că se simte rău, că nu a mers la doctor şi nici nu va merge, că are dureri care nu se opresc. Nu‑i era bine deloc. El s‑a speriat, i‑a spus ce medicamente să ia, a rugat‑o să se ducă la doc­tor şi i‑a promis că a doua zi va telefona din nou, tot pe seară. Asta s‑a petrecut seară de seară, timp de două săptămâni, cât au stat la mare.

(Copyright Editura Polirom, volumul „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“, de Aurora Liiceanu)

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: „Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi“ (2003, 2012), „Prin perdea“ (2009, 2012), „Rendez-vous cu lumea“ (2010, 2012), „Patru femei, patru poveşti“ (2010, 2011), „La taifas“ (2010, 2012), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011), „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii“ (2013) şi „Legături de sînge. Povestea Ioanei“ (2013).