„Acum e rândul femeilor“
0
Întotdeauna literatura făcută de femei, arta în general, a fost mai interesantă şi mai puternică, dar parcă ultimii ani au excelat din acest punct de vedere. De la reeditarea romanului „Băgău” al Ioanei Bradea la noul roman al Andreei Răsuceanu, ieşit recent pe piaţă, anul 2020 a fost mai apăsat decât oricând cel al literaturii scrise de femei. Şi poezia, însă, scrisă de femei (Ştefania Mihalache, Mina Decu etc.) a dat clasă colegilor bărbaţi.
Voi încerca – sub acest titlu cu o replică preluată din Kurt Vonnegut („Barbă Albastră“) – o retrospectivă a cărţilor scrise şi publicate de scriitoare în anii din urmă, cele care mi-au atras în mod deosebit atenţia, ani „târzii“ ai unui deceniu care se încheie acum, în aceste zile, într-un mod deloc glorios.
În mod convenţional, voi împărţi textul/lista în două: proza (roman/proză scurtă) şi poezia (pentru că aici, în pofida celor care deplâng „moartea poeziei“, avem reuşite şi mai remarcabile).
Ioana Bradea, „Băgău“, Humanitas, 2020
Seria de „Scriitori români contemporani“ a editurii Humanitas, coordonată de scriitoarea Andreea Răsuceanu, a avut inspiraţia să reediteze, în plin 2020 pandemic (m-am dus să iau cartea de la librărie când de-abia „ieşisem din case“ şi se redeschiseseră librăriile fizice), romanul autoarei bistriţene Ioana Bradea (45 de ani), publicat prima oară la editura EST, în 2004 (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, la acea dată). Cartea era, de multă vreme, socotită un „clasic“ (un instant classic, mai precis), dar era dificil de găsit şi de procurat (între timp, scriitoarea a mai publicat, chiar încă două romane: „Scotch“, Polirom, 2010, şi „Înalt este numele tău“, Humanitas, 2017, dar, cum se întâmplă de obicei în cazul unui debut atât de puternic, acestea au trecut relativ neobservate). Editura Humanitas şi Andreea Răsuceanu, coordonatoarea seriei „821.135.1 – Scriitori români contemporani“, au avut curajul să reediteze această carte asumat „scandaloasă“, şi acesta ar fi trebuit să fie evenimentul literar al anului 2020, dar acum, la final de an şi „trăgând linia“, am impresia că acest lucru nu prea s-a întâmplat.
După momentul „de cotitură“ 1990, au proliferat cărţile cu limbaj şi cu situaţii licenţioase, încât de la un moment dat simţeai nu numai o saturaţie, ci şi un dezgust. Să ne-amintim de-acel „val“ de scriitori „pre-apocaliptici“ (şi „porcoşi“, erotici, aş spune chiar erotopaţi, în mod fake, bineînţeles) care ne-au „tocat“ creierele pe la mijlocul anilor ’90 (erau publicaţi, în general, de colecţia „Purgatoriu“ de la Nemira, apoi „ştafeta“ a fost preluată de All), din care n-a mai rămas aproape nimic (un Aldulescu, poate, şi cam atât). Revistele create de (la acea vreme) criticul Dan-Silviu Boerescu – „Phoenix“ / „Prostituţia“, „Art Panorama“, „Playboy România“ – se specializaseră în promovarea acestui gen de literatură, „amestecând“ pagini de autori mari (mai ales, în traduceri-pirat) cu astfel de producţii veleitare. Trebuie făcută însă diferenţa între veleitarisme de acest gen (alt exemplu, pe lângă cei la care trimit mai sus, este o Ioana Baetica, lansată „cu surle şi trâmbiţe“ de Polirom, cam în acelaşi timp cu apariţia „Băgău“-lui, dar scufundată acum „în negurile uitării“) – care, în cel mai bun caz, voiau doar să „şocheze“ o piaţă neobişnuită cu astfel de literatură – şi cei care au ceva de spus, fac literatură adevărată, cum este cazul Ioanei Bradea.
Romanul „Băgău“ începe cu celebrele cuvinte „sunt o doamnă, ce p... mea“, care-„au făcut carieră“, dar important este că el ne oferă o unică incursiune, un insight de zile mari, în sensibilitatea unei femei (fie şi sub această convenţie, a „liniei erotice“ la care lucrează protagonista, identificată doar ca Andreea). Cu alte cuvinte, sinceritatea şi autenticitatea este ceea ce diferenţiază scriitura Ioanei Bradea de celelalte nume (cu care-a putut fi asociată la un moment dat), din care nu a rămas nimic. Cele aproape 250 de pagini – împărţite pe „zile ale săptămânii“, de „vineri seara“ până „joi“, aşadar o săptămână din viaţa unei sex worker – conţin un fel de „monolog interior“ al eroinei (nu-i chiar „stream of consciousness“, dar pe-acolo), intercalat de transcrierea conversaţiilor nocturne de la „sex line“-ul respectiv (dar şi cele cu iubitul femeii, numit Marius), dar de fapt raportul este invers, pagini nesfârşite de „conversaţii“ la „linia erotică“, întrerupte de fulguraţii din mintea personajului central. În plus, se ştie că literatura în limba română are de mult o problemă cu folosirea cuvintelor „tari“, licenţioase, care dau impresia că „murdăresc“ tot textul, dar aici, urmare a sincerităţii de care vorbeam mai devreme, acest lucru nu se mai întâmplă, totul „curge“ firesc şi natural. „Nu ştiu să existe vreun miracol mai tulburător decât acela de a fi în stare să te bucuri de onoarea de a despica lumea în cuvinte, de a-i dezvălui din taine sau de a-i silabisi misterele... Poate doar dragostea cu care să îmbrăţişăm toate acestea...“, spune Ioana Bradea.
„mormântul meu ascuns între picioare, cavou înfierbântat în aghiasmă, sau izvor pipăit, mişcător isvor stors frământat izvor de Dincolo (...)“ (Ioana Bradea, „Băgău“)
Citeşte şi:
Ofensivă a prozei româneşti contemporane la final de deceniu. Răsuceanu, Vancu, Zografi sau Panţu au publicat cele mai apreciate cărţi (aici se află prezentate şi cărţile altor scriitoare apărute în colecţia Humanitas: pe lângă Andreea Răsuceanu, şi Alina Pavelescu şi Cristina Vremeş)
INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Întotdeauna scrisul a fost o plăcere dureroasă pentru mine“
Tatiana Ţîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi“ & „Grădina de sticlă“, Cartier, 2017-18
Tatiana Ţîbuleac (foto dreapta) (42 de ani) este considerată „revelaţia“ din ultimii ani a literaturii scrise în Republica Moldova (actualmente, se află stabilită în Franţa, la Paris), prin aceste două romane (prima ei carte, „Fabule moderne“, Chişinău, 2014, conţine proză scurtă), aşadar implicit a literaturii de limbă română, de oriunde ar fi ea. Am mai scris că din Republica Moldova – Basarabia, cum vrem să-i spunem – au venit unele dintre cele mai puternice pagini de literatură scrise în cele trei decenii postdecembriste, precum şi unii dintre cei mai interesanţi şi importanţi scriitori de limbă română (mulţi dintre ei stabiliţi, între timp, în România, la Bucureşti – sau la... Braşov, cum e cazul lui Mihail Vakulovski –, Ţîbuleac fiind una dintre puţinii care-au făcut saltul direct la Paris, adică-n Occident: „Vara...“ a apărut şi în traducere franceză şi spaniolă), iar cărţile Tatianei Ţîbuleac nu fac excepţie. Cele două romane au apărut în colecţia „Cartier Popular“ a editurii basarabene, dar ceea ce este admirabil este că ele au avut acest succes considerabil nefiind deloc accesibile şi neconţinând nimic comercial, „popular“, după standardele curente. Aprecierea a fost unanimă, atât din partea (cu o sintagmă uzată) „criticilor de specialitate“, cât şi din partea publicului larg cititor (şi mai uzată sintagmă!) – peste 10.000 de exemplare pentru primul roman este mult, foarte mult.
Cărţile, desigur, au elemente autobiografice şi, ca în multe alte cazuri provenite de peste Prut, „jonglează“ cu balansul eroului(eroinei)-narator între cele două culturi căreia îi aparţine în mod organic, cea rusă şi cea română/moldovenească. Am mai spus şi relativ la romanul recent al lui Mihail Vakulovski, prototipul acestui gen de ficţiuni mi se pare mai vechiul „Iepurii nu mor“ al lui Ştefan (devenit, ulterior, Savatie) Baştovoi, cu care însă Ţîbuleac are puţine în comun. Alte nume cu care criticii au asociat-o (la îndemână, pentru a o include în paradigma „literaturii feminine“, sau scrise de femei) sunt Aglaja Veteranyi şi Herta Müller (alte două nume, mai vechi, care-mi confirmă teza articolului) – desigur, şi pentru autobiografismul comun tuturor celor trei autoare. Cum este greu de pătruns, de făcut o „incizie“, în universul lui Ţîbuleac într-un spaţiu atât de limitat (voi reveni poate asupra acestor două cărţi), reproduc în continuare câteva dintre „aprecierile critice“ datorate unor nume dintre cele mai prestigioase pentru literatura română contemporană (aşadar, română, nu basarabeană, sau mai ştiu cum).
Radu Vancu: „Tatiana Ţîbuleac a reuşit un tur de forţă cu acest prim roman al ei („Vara...“ – n.n.). Începutul, un overflow de imagini furioase şi hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanică; (...) generând la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decât cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, în care o mamă bolnavă de cancer şi un fiu aşteaptă moartea împreună („Mamă şi fiu“, capodopera lui Sokurov? – n. mea) – ei bine, pentru intensitatea ei atât de particulară nu îi pot găsi Tatianei Ţîbuleac vreun corespondent. Scurt şi intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari aşteptări.“
Bogdan-Alexandru Stănescu, tot despre „Vara...“:
„Întregul text (roman? poem?) este negocierea unei împăcări între conştiinţa tulburată a tânărului şi mama sa muribundă, care redescoperă într-o ultimă vară împreună, petrecută într-un sătuc francez, o linişte care le-a lipsit întreaga viaţă.
(...) Paginile care-i pun faţă în faţă pe adolescentul care se îmblânzeşte sub soarele verii şi pe mama sa muribundă, care slăbeşte şi pare a renaşte/a se transforma în proximitatea morţii, sunt, o spun cu toată responsabilitatea (sic! – n. mea), de cea mai înaltă calitate. Adică superbe, mai pe şleau... Tatiana Ţîbuleac a scris o carte absolut memorabilă.“
Mihai Iovănel, despre „Grădina de sticlă“: „Stilul, pe muchia dintre poem şi proză, extrem de dens şi plin de elipse, amintind de Aglaja Veteranyi şi de Herta Müller, este camera de rezonanţă a acestei naraţiuni sinestezice, în care (...) sunetele şi grafia limbii române se împletesc cu cele ale limbii ruse (relaţia dintre Lastocika şi Tamara are ca acompaniament de tip basso continuo relaţia – inclusiv clasistă şi imperialistă – dintre cele două limbi, dintre rusa rafinată vorbită în oraş şi moldoveneasca barbară vorbită la ţară şi cel mult în pieţele din Chişinău.“
Gabriela Adameşteanu, tot despre „Grădina...“: „Ţîbuleac revine, în forţă, într-un alt context şi la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecinţelor tragice ale «neiubirii», a remuşcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca şi Vara... (...) Întrebările te urmăresc şi după lectura pasionantă a acestui roman de formaţie a unei fete care creşte între două limbi şi două culturi, în anii când se schimbă frontierele şi sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care ştie să alieze cruzimea observaţiei şi compasiunea faţă de suferinţă, scoţând la iveală tragedia destinelor şi frumuseţea vieţii.“
Simona Sora, despre aceeaşi „Grădina...“: „Tatiana Ţîbuleac e o povestaşă paradoxală. (...) Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generaţii feminine şi al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare.“
S-a înţeles că „Vara...“ este romanul „despărţirii (sokuroviene, revin cu acest termen) de mamă“, iar cartea începe cu o frază de-a dreptul camusiană (cel din „Străinul“): „În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani“.
„Mi-aţi spus că sunt o căţea sentimentală. Vă muşc până la lapte.“ (Tatiana Ţîbuleac, motto-ul bildungsroman-ului „Grădina de sticlă“)
Citeşte şi: „Filiera Moldova“, Macondo-ul literaturii române
Marta Petreu, „Supa de la miezul nopţii“, Polirom, 2017
Marta Petreu (foto sus) (65 de ani) este cea care, în anii „de formaţie“ din primul deceniu postrevoluţionar, mi-a „aruncat mintea în aer“, mi-a „forjat“ caracterul (intelectual), prin versurile sale uluitoare, blowminding şi breathtaking, din volume precum „Poeme neruşinate“, „Cartea mâniei“ sau „Apocalipsa după Marta“. Totodată, autoarea este şi o eseistă formatoare pentru mine (volumul „Teze neterminate“, 1991) şi s-a afirmat în mod constant în calitate de eseistă şi chiar de filozoafă, aş spune („inside“-urile ei în vieţile şi operele multor filosofi interbelici fiind fără seamăn, făcând „de ruşine“ pe cele ale colegilor bărbaţi), fiind una dintre cele mai strălucite minţi pe care o cunosc. În mod surprinzător, poate, Marta Petreu a trecut, în deceniul care se încheie, şi la o carieră de prozatoare – primită aşa şi-aşa, mai degrabă cu un succes „de stimă“, aş spune –, un alt eveniment important pentru autoare în acest deceniu fiind eleganta serie de autor care i-a fost dedicată de către editura Polirom. (O scriitoare precum Ruxandra Cesereanu a avut, după 1989, o activitate constantă de poetă, dar şi de prozatoare – nu mai vorbesc de eseistă, chiar de „istoric al mentalităţilor“ –, „pe placul inimii mele“, într-o linie mereu păstrată de suprarealism-onirism-dimovianism, de aceea nu am inclus-o aici, pe când trecerea la proză a Martei Petreu a constituit o surpriză.)
Primul roman scris de autoare (surpriza amuţitoare de care vorbeam), „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“ (Polirom, 2011, deschide seria de autor M.P.) – tot o „cronică“ a despărţirii de mamă, scrisă pe parcursul celor 40 de zile până când sufletul părăseşte definitiv pământul –, a înregistrat un oarecare succes (cartea a fost chiar inclusă în lista celor 100 de romane româneşti din secolul scurs de la Marea Unire din 1918, realizată în 2018 de revista „România literară“), de aceea nu vreau să mă ocup de el, în schimb cel de-al doilea roman cu care Marta Petreu a „recidivat“, intitulat „Supa de la miezul nopţii“ (Polirom, 2017, publicat în colecţia „Fiction Ltd.“), a trecut aproape neobservat. În mod evident, romanul se „hrăneşte“ tot din biografia autoarei (ca orice literatură „care se respectă“), dar e posibil ca de data aceasta abordarea lui Petreu să fi fost considerată prea prolixă. Coperta cărţii reproduce „Dejunul pe iarbă“, celebrul tablou al lui Manet, o aluzie culturală nu foarte relevantă pentru text, iar textura acesteia „împleteşte“ mitul lui Don Juan cu destinul eroinei principale (narator la persoana I), Todora, un posibil alter-ego al autoarei.
Am fost la lansarea cărţii de la Gaudeamus 2017, unde a vorbit excelentul critic literar Gelu Ionescu (emigrat însă de mult în Occident), care spune despre carte următoarele: „Viaţa, în acest roman, se trăieşte între brutalitate şi suferinţă – rarele momente de dragoste aduc o bucurie împalidată. (...)
Supa de la miezul nopţii este un roman tulburat de originalitatea tragică a felului cum destinele personajelor se intersectează şi, în cele din urmă, se distrug“.
O analiză mai precisă face Ion Vartic, critic şi istoric literar şi, totodată, partenerul de viaţă al autoarei: „Dacă volumul de poeme al Martei Petreu Asta nu este viaţa mea se luminează – exact cum se întîmplă şi în relaţia dintre poeziile lui Iuri Jivago şi epica Doctorului Jivago al lui Boris Pasternak – prin romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, în cazul Supei de la miezul nopţii poemele din Apocalipsa după Marta (integrala poeziei ei de pînă în 2011) luminează deplin sensul celui de-al doilea roman. Asta nu înseamnă deloc că acest ultim roman nu poate fi citit şi înţeles de sine stătător, ci numai că poezia şi proza Martei Petreu fac un tot organic“! Cam aşa cum se întâmplă, aş spune eu, cu orice mare scriitor de acest tip (Cărtărescu, Ruxandra Cesereanu deja menţionată etc.; din cei mai vechi, Emil Botta sau Arghezi).
Citeşte şi: INTERVIU Marta Petreu, scriitor: „Mintea românului e doldora de narcisism şi de tabuuri“ (interviul meu cu Marta Petreu din 2016)
Irina Munteanu, „Crimă la Grădina Botanică“, Tritonic, 2017
Binecunoscută şi apreciată jurnalistă, reporter de investigaţii şi admirat autor de reportaje (a devenit un fel de „mini-viral“, prin 2015, o postare de blog a ei în care mărturisea de ce renunţă la presă şi „lista“ ce subiecte de reportaje i-ar mai fi plăcut să facă, dar „n-a mai fost să fie“), Irina Munteanu (46 de ani) a surprins în 2017 prin publicarea acestui roman declarat „poliţist“, intitulat radupetrescian „Crimă la Grădina Botanică“ („Sinuciderea din Grădina Botanică“ a scris, la vremea lui, autorul-cult al optzeciştilor) şi apărut în colecţia „Mystery & Thriller“ a editurii Tritonic. „Probabil că mi-a lipsit atât de mult activitatea de a scrie ca reporter, încât a trebuit să mă apuc de scris o carte“, spunea autoarea într-un interviu dat la acea vreme, în care era prezentată astfel: „Cine este Irina Munteanu? Născută într-un sat din Botoşani, participantă la olimpiade de matematică, română şi franceză, jurnalist, autor de reportaje la revista Olivia, Jurnalul Naţional şi la altele, fost expert într-un minister, acum redactor de carte, iubitoare de cărţi...“
Pe modelul existent şi la alte „case mai mari“ („Codul lui Da Vinci“ al lui Dan Brown este exemplul cel mai la îndemână), romanul Irinei Munteanu (foto jos) amestecă, „mixează“ acţiunea alertă de policier cu informaţii utile de ordin general, cu caracter enciclopedic – în cazul de faţă, viaţa şi activitatea savantului botanist Dimitrie Brândză (1846-1895), întemeietorul Grădinii Botanice, şi alte detalii despre plante, de ordin botanic (dacă stau să mă gândesc bine, cel care a „înfiinţat“, în orice caz a excelat în acest gen de literatură – care să combine „plăcutul cu utilul“ – este chiar „tătucul“ Jules Verne). Este păcat că această mică bijuterie literară a trecut neobservată, probabil şi din cauza lipsei de notorietate şi vizibilitate a editurii (lansarea cărţii de la Gaudeamus-ul 2017 s-a făcut „la grămadă“, alături de restul apariţiilor din seria respectivă sau de acelaşi gen – şi erau destule), şi ar fi de dorit ca o editură mai mare să o preia şi s-o reediteze, pentru a o readuce în atenţia publicului cititor.
Citeşte şi: Irina Munteanu, autoare de reportaj: „Acum pot să renunţ şi să fac altceva”
Nota bene: Noul roman publicat de Andreea Răsuceanu (41 de ani), „Vântul, duhul, suflarea“ (Polirom, 2020, colecţia „Fiction Ltd.“), ca şi opera Ioanei Nicolaie (46 de ani) – din care ne interesează romanele prin care deja putem vorbi despre o „trilogie“: „O pasăre pe sârmă“ (Polirom, 2008), „Pelinul negru“ (Humanitas, 2017) şi „Cartea Reghinei“ (Humanitas, 2019) (din câte ştiu, însă, autoarea a terminat deja un nou roman, care-şi aşteaptă grabnic publicarea) – vor fi tratate în două articole separate care vor fi scrise şi publicate anul viitor.
Citeşte şi (alte articole sau interviuri despre cărţi, de proză sau poezie, scrise de femei):
INTERVIU Ioana Nicolaie: „Vreau să schimb cu slabele mele puteri faţa poeziei“
INTERVIU Andreea Răsuceanu, scriitoare: „Întotdeauna scrisul a fost o plăcere dureroasă pentru mine“
Elogiu dragostei mature – despre volumul de poezii „Pretexte de femeie“, de Gabriela David (editura Meditative Arts, 2019)
Maia! – despre volumul de amintiri-jurnal „Nu sunt eu“ al Maiei Morgenstern, de fapt o carte de pură literatură
„Cazzavillan 21“, roman de Cristina Hoffman, „garantat de“ Andrei Pleşu
Mina Decu, „Desprindere“, Charmides, 2018
Nimic nu te poate pregăti pentru acest volum, diferit de orice te-ai aştepta de la orice volum de poezie, fie ea şi „tânără“, mai ales de la un debut. Mina Decu (37 de ani) a irupt acum doi ani, aparent „de nicăieri“, cu acest volum, publicat în colecţia „Debut“ a editurii bistriţene, specializate pe poezie, Charmides (conduse de Gavril Ţărmure), carte cu care-a luat, în anii care au urmat, mai toate premiile posibile, devenind un fel de mini-„star“ al lumii literare. Hype-ul şi succesul au fost atât de mari, am auzit din atâtea surse despre noua poetă, încât mi-am achiziţionat volumul (prin comandă la Cărtureşti), ceea ce de obicei fac rar. Admirabil este că poeta a reuşit doar prin forţe proprii, nespeculând şi nefăcând parte din „găştile“ literare, care, mai ales în poezie (altfel compuse din poeţi foarte buni), fac deseori irespirabil acest mediu. Volumul „Desprindere“, purtând două motto-uri, unul din Maurice Blanchot, iar celălalt din Roland Barthes (se arată astfel, totuşi, sursele teoretice ale autoarei), încalcă cu bună-ştiinţă tot ceea ce s-ar putea numi „reguli“ poetice, fie ele şi (post)moderne (chiar, cât de „fumat“ pare-acum „postmodernismul“ în poezie, care ne luase complet minţile în anii ’90!). Sunt 66 de „secvenţe“, în vers liber sau, pur şi simplu, „aluviuni“ de text, care se cer a fi citite, e greu de a fi comentate fără exemplificări pe text („ceea ce vei afla acum va fi adevărat numai azi“, spune primul insert al cărţii, ca pentru a introduce o benefică relativizare). Reproduc două astfel de secvenţe, prima şi 66.:
„la ora la care mamele visează că
îşi mângâie copiii
eu bântui pe străzi
prin parcuri
privesc insule mici şi lebede
deloc graţioase
beau bere fumez şi mâinile îmi miros a fier
uneori nu înţeleg de ce sunt fericită dar de cele mai multe ori nu e cazul“
„să ştii
că doar aşteptarea
aşteptare până în buza faptei
fără anticipaţie
aşteptare îmbinată cu presimţirea prezenţei
cu spaţiul gol şi lung
care apasă
pe piept cu o densitate copleşitoare
doar ea e cea care rămâne
şi să nu aştepţi altceva decât să treacă orice“
Citeşte şi: INTERVIU Poeta Mina Decu: „Nu cred că poezia trebuie să ajungă forţat la cineva“
Ştefania Mihalache, „Sisteme de fixare şi prindere“, Nemira, 2016
Aceasta a fost una dintre cele mai bune şi importante cărţi de poezie apărute în această a doua jumătate de deceniu (anii 2010) de care ne ocupăm. Este cea de-a doua apariţie, cred (apărând în acelaşi timp, în noiembrie-decembrie 2016, cu volumul „Dodii“ al lui Florin Dumitrescu, unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, aflat, cu această carte, la cel de-al treilea volum „de autor“), din colecţia de poezie „Vorpal“ a editurii Nemira – probabil, cea mai bună colecţie de profil de pe piaţă din acest deceniu, coordonată de Svetlana Cârstean, la rândul ei o poetă importantă (a publicat atunci, tot la Nemira, în paralel cu aceste cărţi, volumul ei „Trado“, scris împreună cu poeta suedeză Athena Farrokhzad; în curând, volumul ei precedent, „Gravitaţie“, va apărea în limba norvegiană, tradus de Steinar Lone şi prefaţat de Mircea Cărtărescu).
Citeşte şi: 2020-ul lui Cărtărescu
Poeta braşoveancă Ştefania Mihalache (42 de ani) vorbeşte în volumul ei, intitulat atât de sofisticat şi aparent rebarbativ, despre feminitate, dar mai ales despre maternitate (este mama a doi copii, dacă nu mă înşel). O face însă atât de departe de orice clişeu despre „feminitate“ ne-am putea imagina, cu o cerebralitate pe care tot clişeistica curentă ne face să-i spunem sau s-o socotim „masculină“, încât, cum spuneam, ar face de ruşine pe orice concurent masculin şi, practic, poezia aceasta nu mai are „gen“. O astfel de poezie aruncă în aer întreaga paradigmă a „poeziei feminine“, de care criticii literari au făcut, multă vreme, atâta caz (în general bărbaţi fiind aceştia, sau chiar exclusiv), tratând/trântind de-a valma şi aruncând „în aceeaşi oală” poete atât de diferite între ele, precum Blandiana, Mălăncioiu, Melinescu, Iuga, Tartler sau mai tânăra Simona Popescu.
„Cerul din burtă“, scria (un roman!, în „versuri“, însă) Ioana Nicolaie, iar multe dintre poemele Ştefaniei Mihalache conţin „burta“, acest topos matricial, în titlu („Burta mea ca un cartof“, „Burta mea goală“, „Burta mea plată“). „Cartea Ştefaniei Mihalache are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă generaţie, care pot reda cu fineţe ce se întâmplă pe dinăuntrul corpurilor, ţesuturilor, minţilor legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simţuri înzecite şi puteri nefireşti, neînfricată, cinică şi hiperprotectivă, aşa cum toate fetele devin atunci când se transformă în mame, Ştefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternităţii (subl. mea)“, spune Svetlana Cârstean, cea care-a editat-o, iar criticul Bogdan-Alexandru Stănescu consideră: „Poemele Ştefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în faţa necunoscutului şi o duioşie de neexprimat. (...)
Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfăşurare“.
Totuşi, rar s-a spus despre o poezie „feminină“ (sic!) aşa ceva!
„A trecut o săptămână, cred că te întrebi de ce nu-ţi vorbesc
în fiecare zi,
să ştii că uneori acelaşi lucru mă întreb şi eu.
Am vrut să-ţi promit c-o să vorbim zilnic
c-o să te aduc în lume pe un pat de vorbe
pe urmă era cât pe-aci să-ţi promit totul
cu tinereţea fără bătrâneţe şi toate celelalte
dar m-am oprit la timp.“ (Ştefania Mihalache, „Lumea, nimic mai puţin“)
Cristina Hermeziu, „Parisul nu crede în lacrimi“, Junimea, 2016
Jurnalistă culturală apreciată, Cristina Hermeziu (foto dreapta) (împlineşte 49 de ani astăzi), stabilită de mai multă vreme la Paris, este şi o poetă discretă, dar valoroasă. Apărut acum mai multă vreme la editura ieşeană Junimea, în colecţia „Atrium“, acest volum cu un titlu aparent comercial, dar de fapt deloc aşa (cum spuneam, poeta e stabilită la Paris, de-aici această parafrază a unui „clişeu“ cinematografic), nu a făcut prea multe „valuri“, şi ar fi bine să i se facă dreptate. (Între timp, a mai curs ceva apă pe Sena, şi în întreaga lume, dar asta-i altă discuţie.) Cartea aceasta este despre Paris, într-adevăr, dar mai mult despre Parisul din noi, despre „Parisul interior“ („fiecare om are două patrii: pe a sa şi Parisul“, spunea Max Ophüls, parcă). Criticul ieşean Ioan Holban, care semnează „cuvântul însoţitor“ („Paris, mon amour“), spune: „Hermeziu «trăieşte» cu Paris care e o «fiinţă vie», tandră, afectuoasă;
Parisul e viu, palpită, e într-o relaţie aproape erotică, într-o acroşantă ambiguitate,
este suma unor topos-uri, spaţii de identificare a fiinţei interioare“. Textele sunt scurte, aşa că voi reproduce câteva:
„#cota de refugiaţi
Parisul e o superbă machetă
într-un glob cu zăpadă
stătută
refugiaţii
şi-l aruncă
din mână în mână
ca pe un cartof
fierbinte
când îl agită
cu ochi orbi
şi lucioşi
la Paris
ninge
la Paris
ninge
pour une fois“
„coaja subţire a lumii (VIII)
Parisul
nu crede în lacrimi
copilul
trage
pe sanie
îngerul
degerat
la aripi.“
(Îmi pare rău că nu pot să reproduc şi „şirag de mătănii“, pentru că poemul acesta conţine cuvintele „nu te grăbi“ reluate de multe ori, pe principiul lui cummings şi-al altora, cu diferite caractere tipografice.)
Cu un alt volum de poezie, apărut anul acesta la Iaşi
Nota bene: Este posibil să mai revin asupra unora dintre aceste cărţi, „mai dragi inimii mele“, după o mai profundă abordare. (O altă poetă care m-a impresionat în acest deceniu este Ofelia Prodan; mi-am amintit de ea, dar nu mai am volumul ei la îndemână.)
Se încarcă comentariile...
