Un autostopist pe autostrada digitală: Mircea Barzuca

Dacă în urmă cu 30-40 de ani, în România calculatoarele erau apanajul domeniilor de cercetare ştiinţifică, în ultimele două decenii ele au devenit, sub diverse forme, o parte activă a vieţii noastre cotidiene.

De la copilul de doi ani, care manevrează cu mare ştiinţă, parcă înnăscută, tableta, la tinerii lipiţi de telefoanele lor inteligente şi dependenţi de comunicarea virtuală, până la companii şi instituţii care nu ar mai putea fructifica datele necesare activităţii lor, în absenţa computerelor, societatea civilizată nu s-ar descurca fără universul 2.0.

Iar arta, antena sensibilă a oricărei comunităţi, nu putea să rămână indiferentă la  cântecul de sirenă al acestui nou mijloc de comunicare, ale cărui beneficii şi defecte le-a valorificat aşa cum a dorit, fără niciun fel de restricţii, căci în lumea postmodernă regulile sunt abolite.

Când însă un artist afirmat în pictură, încă din anii ’70, recurge la posibilităţile noilor tehnologii, faptul capătă o semnificaţie ce depăşeşte domeniul strict individual. Fiindcă este o întâlnire între două lumi artistice, expresie a două paradigme diferite, cea a modernităţii, în care artistul a fost format, şi cea digitală, în care trăieşte acum.

Cel care a făcut acest salt controlat este Mircea Barzuca, prin expoziţia intitulată cu modestie Exerciţii de pictură, special concepută pentru spaţiile generoase ale Galeriei de Artă a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, la vernisajul căreia a vorbit şi Prof. univ. Marian Moiceanu, rectorul celei mai vechi şi mai prestigioase instituţii de învăţământ superior de acest tip din România.

Vernisaj 31.07.2018. Prof. univ. Marian Moiceanu, Mircea Barzuca, Sanda Vişan

Artistul căruia, în tinereţe, creatorul de şcoală Alexandru Ciucurencu îi spunea: „Dumneata nu trebuie să înveţi, trebuie să pictezi şi iar să pictezi. Şcoală ai destulă“, a alcătuit acum o retrospectivă sui generis, reinterpretând electronic lucrări realizate în diferite perioade de creaţie. Liber de constrângeri materiale, câştigându-şi existenţa ca magistrat şi jurist, Mircea Barzuca a lucrat după chemarea inimii, în totală libertate, cum a învăţat şi de la prietena şi maestra sa, Margareta Sterian, care i-a ghidat paşii pe calea picturii, când era ea însăşi respinsă şi izolată de autorităţile comuniste, în micul ei apartament din Piaţa Rosetti.

În această nouă propunere expoziţională, Barzuca renunţă aproape complet la culorile explozive pe care le iubea cândva şi despre care Nicolae Steinhardt scria:

„Culori intense, violente, necruţătoare. Totul efervescent, aprins, hipercromatic. Aducând pe alocurea aminte de Van Gogh, de Ţuculescu, evocând scoarţele populare cele mai doldora de viaţă şi tărie. Uneori uleiul aplicat de-a dreptul pe cartonul de desen: culorile absorbite produc o impresie cvasi-fauvistă.“

Nimic nu a rămas din ameţitoarea cromatică de atunci. Artistul alege să tălmăcească electronic, vechi teme, precum peisaje, naturi moarte, sau vedute urbane, ce capătă însă noi semnificaţii, în cheia monocromiei pe care o agreează acum. În sincronia gestului său creator actual, el înscrie codurile succesive introduse prin mijloacele tehnice la care recurge, căci pleacă de la lucrările originare, în ulei, pe care le fotografiază, obţinând astfel baza digitală, pe care o prelucrează, recurgând la posibilităţile computerului. Numai că Mircea Barzuca este un spirit cartezian, el refuză infinitul şi aleatoriul posibilităţilor electronice (pe care le exploatează, de pildă, glitch art), folosindu-le cu măsură, astfel încât noile creaţii să nu evadeze din domeniul figurativului.

Şi poate tocmai această epurare a formelor plastice pune în evidenţă a posteriori ceea ce culoarea, prin magnetismul ei vizual, va fi ascuns în epocă, chiar şi de ochii cenzorilor, anume tonalitatea afectivă a unora dintre lucrări, care sugerează că privim, dimpreună cu artistul, din interiorul unui spaţiu zăbrelit, cel al fericirii traiului în comunism. 

Dar, aşa cum nu suferă de morga gestului creator întemeietor, ceea ce-i permite să picteze, să şteargă, să repicteze, să fotografieze sau să se joace cu pixelii, Mircea Barzuca nu este nici victima entuziasmelor dubitabilei tranziţii spre capitalism. Din această reacţie de frondă faţă de soluţiile facile vine alegerea suportului lucrărilor sale: vinilul umil la bannerului publicitar, instrument esenţial al politicilor de marketing, ades amăgitoare, pe care el îl ridică însă la statutul de purtător de semnificaţii artistice. Aşa cum face şi cu misteriosul Apollo de vitrină comercială, pe care, într-un gest autoironic poate, îl învăluie în ghirlandele de neon, sugerând că, în ciuda tuturor înlocuitorilor societăţii de consum, lumina nu încetează să strălucească.

Aşadar, dacă treceţi pe strada Academiei, la parterul Universităţii de Arhitectură vă aşteaptă toată luna august, întâlnirea cu exerciţiile de respiraţie artistică, semnate de Mircea Barzuca, un (aproape) adaptat la era electronicii, pe care o trăim. De aceea îşi şi permite să facă autostopul pe şoseaua de mare viteză a tehnologiei!