Tarara! America!

Joi şi vineri a avut loc al treilea episod din seria dublu-concertelor de la Ateneu ale lui Christian Badea, un regal care va continua cu actul III din Parsifal, de săptămâna viitoare.

Articol apărut pe blogul Despre Opera

Prima intrare din program a aparţinut compozitorului român Ulpiu Vlad, cu o lucrare simfonică intitulată Lumina drumurilor. Un titlu care sugera o desfăşurare programatică, dar nu a fost cazul de aşa ceva. Cuvântul autorului din caietul program nu aducea nici o lămurire suplimentară. 

N-a fost o audiţie în premieră, lucrarea datând din 2011 şi fiind prezentată inclusiv la Festivalul Enescu, dar azi a fost pentru prima oară când am ascultat-o. Muzica acestei Lumini a drumurilor suferă de o influenţă venită dinspre Şostakovici, mi s-a părut evidentă filiaţia. Pe alocuri se mai simt şi nişte sonorităţi gen Stravinski. Dar e un Şostakovici fără curaj. De exemplu, fără curajul muzical al unui solo de fagot. Sau al unui solo instrumental oarecare. Nu există aşa ceva. Un Şostakovici fără vreo secţiune ritmică. În general, fără curajul de a afirma ceva. Muzica lui Ulpiu Vlad nu e altceva decât eventual un joc de contraste, între o primă parte meditativă care este apoi alterată de nişte sonorităţi mai grave. Dar atât. Putea să se numească Drumul luminilor sau cine ştie cum altfel, titlul nu ar fi dat nici un fel de cheie de lectură diferită de ceva neutru, gen Suită simfonică, opus 12. E adevărat, muzica contemporană nu a convins în general pe nimeni în primii 50 de ani de la creaţia vreunei compoziţii, nici măcar cea a lui Enescu. Nimic nu m-ar bucura mai mult decât o eventuală consacrare peste ani a acestei compoziţii în care eu nu cred. Aş deveni poate şi eu celebru, chiar dacă prin ridicol, drept unul dintre cei care n-au înţeles-o la vremea ei. Mai probabil mi se pare scenariul în care Ulpiu Vlad va rămâne un cvasinecunoscut, iar eu un complet necunoscut. Cu toate acestea, trebuie să recunosc un fapt cât se poate de real. Nu se întâmplă în fiecare zi să fii în aceeaşi sală de concert cu compozitorul. Şi să-l aplauzi la sfârşit, măcar din politeţe. Până la urmă, Lumina drumurilor nu este o compoziţie deranjantă. E doar o compoziţie. Aşa se compune azi, în multe cazuri. Dar dacă nu venisem pentru lucrarea lui Ulpiu Vlad decât din curiozitate sinceră, în schimb cu toţii îl aşteptam pe Ştefan Tarara, câştigătorul concursului Enescu. Şi pe Dvořák, bineînţeles.

Simfonia spaniolă a lui Lalo este scânteietoare, pur şi simplu, iar Ştefan Tarara a încercat, cu succes, să se ridice la nivelul ei de spectaculozitate. Marii solişti au nevoie de mai mult decât de simpla virtuozitate pentru a face un mare concert. Mai toţi vorbesc de trăirea interioară a muzicii pe care o intepretează. Şi fiecare o face în felul său propriu. În cazul lui Ştefan Tarara, contopirea cu muzica se face într-un mod extrovertit. Pur şi simplu violonistul are nevoie de mult spaţiu fizic în jur pentru a se desfăşura. Chiar şi în momentele în care nu are de cântat, se mişcă pentru a nu ieşi din muzica lui. Împinsă la limita exhibiţionismului, nu cred că sinceritatea era dominanta jocului său de scenă. Dar sunt foarte convins că această atitudine îl ajuta să atace cu precizie secţiunile care îi reveneau şi să fie absolut tot timpul concentrat şi conectat la această superbă simfonie concertantă. Rezultatul a fost excelent. Asta şi pentru că stilul lui Christian Badea a fost unul direct, full contact cu orchestra, pentru că partitura cere pur şi simplu totul. La un moment dat, prin partea a treia, dirijorul, altfel foarte sobru, conducea cu tot trupul această fantezie, practic dansând. În acelaşi timp, Tarara încerca să dea foc scenei. Această pirotehnie a avut mare succes la public, deşi Lalo mai păstra încă rezerve de expresivitate în partitura solistică. Panaşul a fost însă bisul cu muzică de Paganini, o glumă  muzicală, în care virtuozitatea tânărului violonist a fost extremă. Imaginaţi-vă ce efect poate produce un solo în care se cântă simultan cu arcuş dar şi cu triluri de pizzicato cu mâna stângă! Gustul pentru spectaculos al lui Ştefan Tarara a fost evident, fără să cadă în prost gust, dovadă şi ultimul bis, un Adagio de Bach.

După pauză, a fost Simfonia Nr. 9 de Antonin Dvořák, o afacere numai între Christian Badea şi orchestra Filarmonicii. Pentru dirijorul româno-american, timpul are o semnificaţie aparte, în mod cert o consecinţă a vastei sale experienţe din operă: rapid, dar fără să gonească, ferm, dar niciodată forţat, mereu coerent, mereu surprinzător. Prima parte a simfoniei aşa a şi fost, într-un balans perfect, chiar dacă alămurile, în special trompetele, nu au sunat bine la unison. Aceleaşi alămuri s-au revanşat în coralul de la începutul părţii a doua, în care au arătat ce pot. Acel coral a fost, pentru cei cărora imaginaţia le permite să extrapoleze, o mică avanpremieră la muzica lui Wagner de săptămâna viitoare. Şi ce am auzit a sunat foarte promiţător. Vom vedea. Povestea călătoriei în America a unui compozitor ceh, îndrăgostit de ritmurile populare, a continuat într-o cadenţă plină de consecvenţă. La fel precum o putea face un tren din anul 1893 care străbătea triumfător preeria americană. Acest ritm susţinut nu a exclus însă momentele foarte poetice ale celei de-a treia părţi, în care cele două pauze pe care le impune partitura au fost atât de bine marcate, încât păreau că vorbesc ele însele! Triumful ultimei părţi e unul simbolic: desigur, e întoarcerea acasă a lui Dvořák, dar în acelaşi timp este preambulul unui moment mult aşteptat: debutul lui Christian Badea ca dirijor de operă în România, peste numai câteva zile.

După sute de opere dirijate la Met, la Covent Garden, la Viena sau la Sydney, îl vom aştepta săptămâna viitoare în muzica lui Parsifal, în faţa căreia se va înclina umil, nu se poate altfel, pentru noi, cei prea îndelung lipsiţi de ultima operă wagneriană.

Caseta tehnică:

vineri, 8 mai 2015, la Ateneul Român

Ulpiu Vlad: Lumina drumurilor
Edouard Lalo: Simfonia Spaniolă pentru vioară şi orchestră, op. 21
Antonin Dvořák: Simfonia nr. 9, în mi minor, op. 95, „Din lumea nouă”
Solist: Ştefan Tarara
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”