Stèphane-Jacques Addade: „Călătoresc prin intermediul operelor de artă“
0
Stèphane-Jacques Addade a susţinut, recent, o conferinţă de artă la Muzeul Zambaccian. Expert, restaurator, organizator de expoziţii, locuieşte pentru o vreme la Bucureşti. Conferinţa sa despre pictura artistului francez Jacques-Emile Blanche a fost prima dintr-o serie proiectată.
Sunteţi expert numai în opera semnată de doi-trei artişti. De ce?
Sunt ceea ce se numeşte expert specialist. Personal, cred că este foarte greu să fii expert într-o perioadă sau o categorie. Aşa că am preferat să mă specializez în opera câtorva artişti. Este vorba, în primul rând, de Jacques Emile Blanche, poate şi pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o privindu-i lucrările. Bunica mea era moştenitoarea lui.
După aceea am scris o monografie despre Bernard Boutet de Monvel, în a cărui operă sunt singurul specialist la ora actuală. După ei am început să studiez creaţia tatălui său, Maurice de Monvel, un artist fascinant. A fost marele ilustrator al cărţilor pentru copii în Franţa sfârşitului de secol XIX. Din păcate, astăzi este destul de puţin cunoscut, deşi a ilustrat minunat, printre altele, "Fabulele" lui La Fontaine.
Expertiză şi piaţă de artă
Sunteţi membru al Camerei Europene a Experţilor în Artă. Ce înseamnă exact această apartenenţă?
La Paris sunt mai multe Camere ale Experţilor. Expertiza de artă este o meserie pentru care nu există diplomă universitară. Este unul dintre motivele pentru care s-au înfiinţat aceste trei sau patru Camere, cărora le aparţin mai ales experţii specializaţi în câţiva artişti. Un alt rol al lor este asigurarea relaţiilor între experţi şi restauratorii de artă. Colaborarea cu restauratorii este foarte importantă. Ei pot ajuta munca expertului prin priceperea în domeniul tehnicilor artistice şi prin observaţiile lor de laborator, care nu sunt accesibile expertului. Acesta cunoaşte foarte bine artistul, dar nu suficient de bine întotdeauna modalităţile tehnice de realizare a unei anumite opere.
Aveţi multiple specializări: Filosofie, Litere, Drept...
Am un bacalaureat în litere ca mulţi alţii. El nu înseamnă decât că eram mai interesat de literatură decât de matematică. Adevărata specializare este cea de avocat şi, în paralel cu Facultatea de Drept, am studiat şi restaurarea picturii.
Aţi şi profesat ca avocat?
Nu. Nu m-am înscris în barou. Am preferat arta.
Ce v-a împins către pictură?
Am fost atras de artă de când eram foarte mic. Era, de fapt, singurul lucru care mă interesa. Părinţii mei doreau însă să am o diplomă universitară care să-mi asigure existenţa. Am studiat, în consecinţă, Dreptul şi nu regret, pentru că, deşi n-am profesat, consider că are un rol important în formarea spirituală. Te învaţă să lucrezi, să cercetezi... Cum lucrez ca independent, cred că aceste studii au fost esenţiale pentru mine.
Ca expert vă ocupaţi şi de evaluarea operelor?
Desigur. Am obligaţia de a descoperi dacă o lucrare este autentică şi de a-i stabili valoarea pe piaţa de artă. Trebuie s-o datez, să explic ce este cu ea, care au fost condiţiile creării ei, la ce poate fi raportată. De exemplu, pentru un portret se încearcă descoperirea identităţii modelului. În funcţie de toate acestea se stabileşte valoarea piesei.
Asta presupune şi urmărirea continuă a pieţei?
Trebuie să fii întotdeauna informat asupra licitaţiilor. Sunt expert de 20 de ani şi sunt deprins să urmăresc toate aceste lucruri. Personal, nu acord o mare importanţă cotei, dar sunt obligat s-o cunosc.
Sunteţi specialist în opera unor artişti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Ce relaţie aveţi cu arta contemporană?
Mă interesează foarte mult pentru mine însumi. Cred că se fac acum lucruri pasionante. Sunt atras în mod special de fotografie. Încerc însă să fiu informat şi să înţeleg tot ceea ce se creează acum. Dar nu consider că am vreo competenţă în acest domeniu. Sunt spectator şi colecţionar de artă contemporană. Probabil că îmi este mai uşor să mă apropii de fotografie. Dar n-aş putea să spun de ce ea mă interesează mai mult decât instalaţiile sau alte forme de artă contemporană.
Aţi publicat, de altfel, două cărţi de fotografie...
Mi s-a propus, la un moment dat, să conduc o mică editură pariziană. Am încercat atunci să ajut câţiva tineri fotografi să se lanseze. Am editat culegeri de fotografii autentice, semnate de ei, care au fost vândute în galerii, deci într-un mediu artistic, în tiraj mic, destinat în special colecţionarilor.
S-ar putea spune că mai aveţi o profesie: organizator de expoziţii.
E adevărat, dar am avut un avantaj. Le-am organizat întotdeauna în colaborare cu instituţii mari. În felul acesta am fost scutit de întreaga parte de logistică. E minunat să organizezi o expoziţie. Este foarte complicat să aduni lucrările, uneori e nevoie de negocieri, care pot fi ceva mai complicate, dar când ajungi să le panotezi, e formidabil. Ai, dintr-odată, una sau mai multe săli ale tale, un întreg loc care-ţi aparţine şi pe care poţi să-l organizezi cum vrei. Mă umple întotdeauna de bucurie.
România - o experienţă interesantă
De cât timp sunteţi în Bucureşti?
De aproape un an. Îmi place mult oraşul. Mi se pare interesant să-ţi poţi schimba universul, să întâlneşti altfel de oameni, alte culturi, alte modalităţi de a te raporta la lume. Este, într-o oarecare măsură, şi motivul pentru care m-am hotărât să ţin conferinţe aici. Mi se pare interesant un schimb de păreri privind arta şi, cum am o anumită competenţă în domeniu, am dorit s-o împărtăşesc şi românilor, care, la rândul lor, îmi pot dezvălui alte lucruri pe care eu nu le ştiu. Este o comunicare agreabilă, după părerea mea.
Aţi reuşit să vă faceţi o idee despre arta românească în tot acest timp?
Da. Am cunoscut câţiva pictori contemporani şi încerc să fiu la curent cu ceea ce se întâmplă pentru că scena artistică românească mi se pare foarte interesantă. Există artişti români care sunt recunoscuţi pe plan internaţional. La Bucureşti am avut şansa de a fi ajutat să-mi fac o idee în acest sens de un bun prieten, directorul Institutului Francez. El m-a însoţit în galerii şi m-a ajutat să descopăr oraşul, în latura lui contemporană.
Şi piaţa de artă?
Piaţa de artă românească este foarte diferită de cea franceză. Românii sunt, desigur, foarte ataşaţi de artiştii autohtoni şi nu mi se pare că ar fi conectaţi la arta occidentală actuală, aşa cum se întâmplă la Paris, la Londra, la New York. Există aici o percepţie diferită a artei, iar valoarea artei româneşti nu este cea cu care sunt obişnuit. Dar eu privesc piaţa de artă de aici, din exterior. De altfel, am impresia că România se deschide din ce în ce mai mult către lume, că este din ce în ce mai informată asupra evoluţiei din alte ţări şi că, în mod natural, ea va fi destul de repede, în concordanţă cu restul Europei. Ca să nu mai vorbim de celelalte mijloace de informare. Ceea ce mi se pare important este încercarea de a suscita interesul tinerei generaţii pentru cunoaşterea istoriei artei.
Intenţionaţi să rămâneţi mai mult timp în România?
Da. Trei-patru ani, cred. Este o experienţă interesantă şi care mă îmbogăţeşte. Profit de şederea în România pentru a lucra la unele proiecte. Sunt foarte disponibil, de asemenea, la un schimb de idei. Mi s-a făcut bucuria şi onoarea de a fi acceptat aici şi sunt dornic de comunicare.
Portretele pantofilor
Aţi şi practicat fotografia?
Da. Am realizat, la început, fotografii alb-negru. Apoi am fost interesat şi de culoare. Am şi expus în Franţa. Mă pasionează fotografia pentru că mi se pare o adevărată fereastră asupra lumii. Personal, sunt interesat în această artă mai ales de cadraj. Ea mi se pare importantă şi pentru restaurare. De fapt, ceea ce mă atrage, este partea de meserie, partea din spatele decorului. N-am nici pretenţii de mare fotograf şi, evident, nici cine ştie ce talent, dar îmi place şi îmi oferă posibilitatea de a afla exact cum lucrează cei care au într-adevăr talent. O consider o şcoală.
Aveţi subiecte preferate?
Da. Fotografiez mai ales arhitecturi şi obiecte. Şi îmi place mult moda. De altfel şi colecţionez piese ale ilustratorilor de modă. Sunt foarte interesat de pantofi. Mi se pare interesantă portretizarea cuiva prin intermediul pantofilor. Un pantof poate spune multe despre posesorul lui şi, mai ales, nu se mişcă! Este o manieră de a evita confruntarea vizuală şi are avantajul facilităţii.
Aveţi amintiri speciale din activitatea de restaurator?
Îmi amintesc un tablou de Reynolds, căruia trebuia să-i înlătur verniul îngălbenit şi câteva intervenţii din secolul al XIX-lea. O restaurare dificilă s-a dovedit cea a unui tablou de Maurice de Monvel, care fusese pictat de două ori. Autorul pictase peste un altul mai vechi, complet terminat. Asta a împiedicat accesul la stratul pictural prin spatele operei. A fost dificil şi surprinzător în acelaşi timp. Mai amuzantă a fost situaţia în care am lucrat asupra unui portret din secolul al XVIII-lea, care s-a dovedit a fi, de fapt, din secolul al XIX-lea. Deseori, la moşteniri, casa era păstrată de fiul cel mai mare, iar tablourile reveneau mezinilor.
Dar cum pereţii nu puteau rămâne goi, se comandau copii după portretele de familie originale, copii care, de altfel, erau foarte bine făcute. Este, evident, delicat să explici unei persoane convinse că are în casă o pictură de secol XVIII că respectiva piesă este mai recentă cu un secol, că ai constat acest lucru după pânză sau după felul în care sunt orientate crachelurile (crăpăturile din culoare), care depind de maniera artistului sau de tipul suportului. Şi ultima amintire amuzantă. Mi s-a încredinţat spre restaurare o copie de secol XIX a unei picturi de secol XVII, iar profesoara mea, împreună cu care lucram, a primit exemplarul original. Am făcut restaurările în acelaşi timp, ceea ce este o situaţie inedită.
Vă place să călătoriţi?
Nu. Călătoresc din obligaţii profesionale. Călătoriile mele adevărate se desfăşoară prin intermediul operelor de artă. Deplasarea fizică nu mă atrage. Mi se pare mai curând iritantă. Dar, când mi se oferă posibilitatea de a călători, încerc să mă bucur de ea şi să profit. Din proprie iniţiativă, însă, nu mi-aş face niciodată valiza ca să pornesc la drum.
Un pictor-pilot francez
La ce proiecte lucraţi acum?
În primul rând este vorba despre un proiect la care ţin foarte mult şi la care lucram când am venit la Bucureşti, publicarea jurnalului de război al lui Bernard de Monvel. În timpul Primului Război Mondial, artiştii importanţi ai epocii, fie solicitaţi de Serviciul de propagandă francez, fie pentru a rezista din punct de vedere material, au realizat lucrări al căror subiect erau luptele, dar şi viaţa de zi cu zi a soldaţilor. Intenţionez publicarea unui album cu desenele şi amintirile lui, scrise în această perioadă. Mi se pare cu atât mai important să apară, cu cât Bernard de Monvel era aviator al Corpului de Armată din Orléans şi primul pilot al acelei perioade care a aterizat la Bucureşti.
A venit cu avionul de la Salonic şi a fost primit aici ca un adevărat erou. Există o planşă în album care prezintă acest moment. Pot fi văzute doamnele de aici care îl primesc cu flori. În plus, el a păstrat o bună amintire a sejurului la Bucureşti. Faptul că sunt aici este o posibilitate de a merge oarecum pe urmele lui şi asta mă amuză. Mai am două proiecte de expoziţii, una cu desene pregătitoare pentru portretele americane ale lui Bernard de Monvel, interesante pentru că era un foarte mare desenator, şi o alta, de fotografie, a unui fotograf american aproape necunoscut astăzi, Francis Ritchel. I s-au organizat câteva expoziţii, dar nu este recunoscut la adevărata lui valoare. Este vorba în primul rând despre fotografiile lui din New York, din anii ‘30, care mărturisesc un talent extraordinar. Îl consider unul dintre cei mai mari fotografi ai vremii.
Personalitate complexă
Moştenitor, din partea mamei, al celebrului portretist francez Jacques-Emile Blanche (1861 - 1942), Stèphane-Jacques Addade s-a născut în 1966 la Perreux-sur-Marne. Este licenţiat în Drept al Universităţii Paris II Assas şi în Istoria Artei, al Universităţii Paris IV, Institut d'Art et d'Archeologie. A studiat, de asemenea, restaurarea.
În 1988 şi 1992 a organizat expoziţii la Orfanville, care au avut drept rezultat crearea Muzeului Jacques-Emile Blanche.
A practicat restaurarea până în 1996, când a început redactarea unei monografii a pictorului şi sculptorului Bernard Boutet de Monvel (1881-1942).
În 1999 a organizat, la cererea conservatorului-şef al Muzeului Petit Palais, o sala consacrată lui Bernard de Monvel, în ampla expoziţie "Maroc, tezaurele Regatului".
În 2001 a apărut, la Editura "L'Amateur", monografia "Bernard Boutet de Monvel", prefaţată de academicianul Pierre Rosenberg, director general onorific al Muzeului Luvru. A organizat, cu acest prilej, la Fundaţia Mona Bismarck din Paris, o retrospectivă a operei lui Monvel.
În 2005 a publicat un portofoliu de lucrări ale fotografului francez Bernard Faucon, intitulat "Le temps d'après".
În 2006 a realizat o lucrare similară pentru fotografa elveţiană Marianne Hass, cu titlul "X-ray Flowers".
Este autorul unui mare număr de articole în presa franceză şi străină: Architectural Digest, revista de artă FMR, L'Oeil...
Se încarcă comentariile...
