Soprana Teodora Gheorghiu, rafinament la Ateneul Român

Nu ştiu dacă greşesc, dar îmi pare că Teodora Gheorghiu este prima artistă cu activitate pe scene importante ale lumii care şi-a propus un turneu naţional extraordinar de recitaluri în oraşe mai mari sau mai mici, la Piteşti, Caracal, Braşov (municipiul natal), Alba Iulia, Arad, pentru ca acum să-l încheie în Capitală.

După prezenţe la Opera de Stat din Viena, teatrele lirice din Bruxelles, Geneva, Champs-Élysées din Paris, Festivalul de la Glyndebourne ş. a., fosta absolventă a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca a ales din nou România spre a-şi înfăţişa arta, de această dată pe podiumul de concert, spre bucuria publicului la reîntâlnirea cu o cântăreaţă aflată la zenitul carierei.

Programul bucureştean, diferit faţă de cel din ţară, a cuprins în prima parte miniaturi, piese vocale franceze de extracţie romantică târzie şi impresionistă, pentru ca după pauză să ofere două mostre de arii de operă aparţinând belcanto-ului romantic italian. Bine susţinut a fost recitalul de către  pianistul Franck Villard, originar din Hexagon, un artist cu aplecare deosebită în primul rând pentru teritoriul componistic natal.

Teodora Gheorghiu îşi porneşte demersurile interpretative de la glasul de limpezimea şi puritatea cristalului, bine rezonant în dimensiunea Sălii Mari a Ateneului Român, de la construcţia inteligentă în care cuvântul îi este sursă de inspiraţie, de la tălmăcirea stilistică adecvată. În prima parte, artista s-a dovedit o remarcabilă creatoare de atmosferă, de imagini picturale, în care visarea şi melancolia au transpărut, pline de sensuri ce au penetrat minţi şi inimi.

După cele „Cinci melodii populare greceşti” de Ravel, pianissimele lansate în eter cu fineţe au impresionat în „L'heure exquise” de Reynaldo Hahn, alături de sensibilitatea expresiei adăugată liniştii interioare din „À Chloris” a aceluiaşi compozitor. Diminuendo-urile până la fir de voce au însoţit concreteţea lecturii din „Rêve” (Ravel), în timp ce desenelor melodice ale lui Duparc le-a dăruit inflexiuni şi volute expresive („L'invitation au voyage”), transpuneri în sfere abisale ale sufletului („Soupir”) şi un discurs de anvergură mai pregnantă pentru „Phidylé”.

După pauză, Teodora Gheorghiu s-a apropiat de melodica donizettiană prin aria Lucreziei Borgia „Com'è bello!” din prologul operei omonime, căreia i-a restituit delicateţea extatică a lejerităţilor printr-un „canto spianato di grazia” exemplar.

Mai pretenţioasă, aria finală a Imogenei „Col sorriso d'innocenza” din opera „Piratul” de Bellini i-a permis artistei un parcurs inteligent tratat, izvorât din lirismul darurilor native, de la notele grave domol emise cu sonorităţi „di petto” la fluiditatea liniei vocale atât de proprie portativelor compozitorului, de la accentele din secţiunea Allegro la ornamentaţiile survolate cu uşurinţă şi încheind cu un Do natural acut de forţă, o limită aspră.

Teodora Gheorghiu este o distinsă artistă, care a adus pe podiumul de concert rafinament de exprimare, clipe de extaz sonor, înveşmântate într-o poetică seducătoare.