Se pare că regina Victoria, până de curând monarhul cu cea mai lungă domnie din istorie (a fost depăşită recent de actuala regină britanică Elisabeta), a avut, spre sfârşitul vieţii şi al lungii sale domnii, o bizară şi ciudată poveste de prietenie (platonică, pentru că oricum nu se mai putea altfel), cu un servitor indian de confesiune musulmană, Abdul Karim, ajuns accidental la curtea londoneză şi devenit acolo munshi-ul suveranei (termen indian de origine persană pentru profesorii de origine orientală angajaţi de europeni).

Regina şi munshi-ul

Lucrul mai „transpirase“ de-a lungul vremii, din memoriile unor membri marcanţi ai Curţii Regale la acea vreme, dar cartea cercetătoarei de origine indiană Shrabani Basu din 2010, „Victoria and Abdul: The True Story of the Queen’s Closest Confidant“, deşi contestată de istorici, a făcut povestea cunoscută la scară largă şi a creat premisele unei legende. Reputatul regizor britanic Stephen Frears şi-a propus s-o ecranizeze, pe un scenariu scris de Lee Hall (scenaristul de la „Billy Eliot“ şi „War Horse“), cu un scop destul de străveziu: de a face un film anti-colonialist şi de a arăta cât de putred, împuţit şi „ridicol“ era Imperiul Britanic la momentul său de apogeu, la cumpăna dintre secole (regina Victoria a murit în 1901, la 81 de ani).

Demersul este, cum spuneam, similar celui al filmului lui Patrice Leconte din 1996 „Ridicule“ (despre decadenţa şi stupiditatea curţii franceze din timpul lui Ludovic al XVI-lea, ultimul rege de dinainte de Revoluţie), dar, spre deosebire de clasicul francez, filmul de acum este subminat de erori, excese şi anacronisme (majoritatea provenite din scenariu). Mai întâi, cum a fost posibil să se ajungă la această situaţie, ca un servitor indian de extracţie socială destul de joasă să se „strecoare pe sub pielea“ reginei timp de 15 ani (conform înregistrărilor istorice), în ciuda opoziţiei înverşunate a membrilor Curţii? Am scris „doar platonică”, pentru că reginei îi plăceau, ca oricărei femei, bărbaţii înalţi, bine legaţi şi frumuşei, şi acesta e primul lucru pe care-l remarcă la Abdul Karim.

Adevăratul Abdul Karim

„Vara indiană“ a reginei

Curtea îşi mai amintea încă de dragostea, de data asta cât se poate de fizică, a reginei cu profesorul de călărie John Brown (bine redată de John Madden în filmul din 1997 „Mrs. Brown“, tot cu Judi Dench), şi îl numeşte pe Karim, cu răutate, „the browner Mr. Brown“ (aluzie la culoarea închisă a pielii). Acesta foloseşte cu abilitate toate atuurile unui parvenit, adică provenit dintr-o clasă socială inferioară, pentru a se afla în graţiile reginei, dar – aşa cum spune şi el, şi monarha – nu procedează altfel decât toţi ceilalţi din preajma ei. Abdul devine munshi-ul oficial prin accident, dar – şi nu ascunde asta – el nu este un profesor real (în India este „scriitor“, adică scrie registrele la închisori), ştie şi o învaţă pe regină doar lucrurile elementare legate de cultura islamică.

Regina însă şi toţi cei din anturajul său suferă de o opacitate teribilă în ce priveşte cultura celor pe care-i stăpânesc de câteva secole (oficial doar din 1876). „Sunt Împărăteasa Indiei şi vreau să ştiu totul despre ea“, le-o retează suverana scurt cârcotaşilor. Toate bune şi frumoase, dar atunci când partenerul muribund al munshi-ului, slujitorul Mohamed (Adeel Akhtar) – om care ne-a fost prezentat de la bun început ca având o educaţie precară –, începe brusc să ţină discursuri anti-colonialiste (despre „putrefacţia“ Imperiului) ca din carte (şi nu în faţa oricui, ci a moştenitorului tronului, Prinţul de Wales, şi a anturajului său), acest lucru, vorba lui Talleyrand, „este o eroare“ (din punct de vedere al regulilor narative, care cer să nu-i „bagi degetele-n ochi“ privitorului, pentru a-i spune „în clar“ ceea ce oricum deja înţelesese).

Victoria şi-al ei Abdul

Ceva nu fusese în ordine încă de la început, de pe puntea vasului care-i aducea în Anglia, când acelaşi Mohamed declamase ritos: „Tipii ăştia (adică englezii – n. mea) stăpânesc un sfert din planetă (actually, trei – n. mea) şi nu sunt altceva decât nişte barbari!“ (cuvânt complet străin spiritului noneuropean). Altfel, este bine surprinsă ciocnirea, clash-ul diferenţelor culturale (în primul rând, totdeauna, cele culinare), care-l oripilează pe Mohamed (nu şi pe Abdul, oleacă mai educat) şi care ne fac să ne privim unii pe ceilalţi ca pe nişte „barbari“ (lucruri trăite pe pielea mea, prin observaţie directă, în China, şi, culmea, plecând tot de la mâncare).

La fel de nenaturală este şi regina, când îi apostrofează pe cei din jur cu termenul „Rasiştilor!“ (cuvântul nu avea conotaţia de-acum, pentru că mai toată lumea europeană albă avea o gândire „rasistă“, ceea ce, de altfel, vrea să ne spună şi filmul). Pe de altă parte, ştiu că britanicii au interzis, pe vremea Imperiului, obiceiurile brutale, cu adevărat barbare, din India şi celelalte teritorii stăpânite. Prin urmare, e greu de crezut că Regina Victoria ar fi acceptat prezenţa oripilantă a soţiei şi a soacrei lui Karim acoperite cu o ditamai burka, chipurile pentru a respecta „diferenţele culturale“ ale celuilalt şi a nu cădea în damblaua „rasismului“. Aici, filmul lui Frears se dovedeşte clar ca o pledoarie pentru musulmanii de-acum care populează Anglia, simptom al islamofiliei de 2017, un fel de „hemofilie“ care macină Occidentul.

„Deutschland, Deutschland über alles, über alles in der Welt“

Singurul moment în care o „bungheşte“ scenariul lui Hall (sau cine-o fi fost cu ideea) este acela în care Wilhelm (Jonathan Harden), nepotul Victoriei şi Kaiserul Germaniei, chemat la căpătâiul muribundei, vine îmbrăcat în uniformă militară de protocol. Or, se ştie că una dintre direcţiile istoriografice actuale priveşte declanşarea WWI ca efect aproape exclusiv nu atât al ambiţiilor Germaniei, cât al celor ale lui Wilhelm, un om slab, traumatizat încă din copilărie de un defect fizic din naştere. Astfel, deşi nu rosteşte nici un cuvânt, personajul istoric este mult mai bine caracterizat decât dacă ar fi recitat tirade sforăitoare (gen Mahomed).

Info

Victoria şi Abdul / Victoria and Abdul (Marea Britanie-SUA, 2017)
Regia: Stephen Frears
Cu: Judi Dench, Ali Fazal, Tim Pigott-Smith, Eddie Izzard

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Stephen Frears – britanic, serios şi muncitor



Regizorul englez Stephen Frears (născut pe 20 iunie 1941, în „vreme de război“, în cunoscuta localitate Leicester, din Anglia „profundă“) este unul dintre cei mai marcanţi autori britanici ai ultimelor decenii, un povestitor solid şi serios, şi dovedeşte acelaşi lucru şi cu cea mai recentă producţie a sa, „Victoria şi Abdul“. Într-o filmografie de 60 de titluri, întinsă de-a lungul unei cariere de cinci decenii, lui Frears nu i-a tremurat niciodată mâna, deşi nici nu se poate spune că – cu puţine excepţii, şi acelea la începutul carierei – a avut momente de reală strălucire, de „autorlâc“ devastator. Una peste alta, e nevoie, pentru o cinematografie sănătoasă, de astfel de regizori – prolifici, serioşi şi prezentabili, cu morgă, „cu ştaif“ –, pentru a-i asigura osatura, cadrul, canavaua necesare scopului de a se exprima adevăratele genii.

L-a premiat pe Mungiu la Cannes

Este posibil ca lui Frears să i se fi încredinţat „hăţurile“ de la „Victoria şi Abdul“ ca specialist în dedesubturile monarhiei britanice, după ce a portretizat-o cu real succes pe actuala regină (Helen Mirren în „The Queen“, 2006). Face însă greşeala să ideologizeze prea mult, cum proceda şi-n „Philomena“, din 2013, unde rata o poveste superbă, îngroşându-i accentele anti-catolice. Adevăratul Frears e de căutat în filmele sale de început, din anii ’80 şi, parţial, ’90. A făcut multă, multă televiziune, începând din 1969, până să se remarce cu filmele de cinema de la mijlocul anilor ’80.

„My Beautiful Laundrette“ (1985, cu Daniel Day-Lewis), „Prick Up Your Ears“ (1987, cu Gary Oldman şi Alfred Molina) şi „Sammy and Rosie Get Laid“ (1987), ca şi colaborarea cu scriitorul Hanif Kureishi, îl transformă într-un fel de „erou al clasei muncitoare“ britanice, de-aceea este surprinzătoare următoarea opţiune în carieră şi succesul fenomenal al acesteia: ecranizare după drama lui Christopher Hampton inspirată de romanul „Legăturile primejdioase“. În deceniul următor şi în continuare, încearcă să împace cinematograful comercial, de public, cu cel cu pretenţii artistice („Hero“, „Mary Reilly“, „High Fidelity“, „The Queen“). E cel care, în calitate de preşedinte al juriului, i-a acordat lui Mungiu Palme d’Or la Cannes în 2007.

Top 5 filme importante

1. Dangerous Liaisons (SUA-Marea Britanie, 1988)
2. Prick Up Your Ears (Marea Britanie, 1987)
3. My Beautiful Laundrette (Marea Britanie, 1985)
4. High Fidelity (Marea Britanie-SUA, 2000)
5. Mary Reilly (SUA-Marea Britanie, 1996)