Reluări, reveniri, reconfirmări

În toamna anului 2008, la Opera Naţională a văzut lumina rampei noua producţie cu Boema de Puccini, în regia basului Ionel Pantea, cel care a propus ca în rolul Mimi să fie distribuită o foarte tânără soprană ce tocmai absolvise Academia de Muzică din Cluj - Anita Hartig -, marcând astfel debutul absolut pe scena bucureşteană.

Adevărul este că o descoperisem, în urmă cu doar câteva luni, în... foyer-ul ONB, unde studenţi clujeni, pregătiţi la clasa de operă condusă de acelaşi rafinat artist Ionel Pantea, au prezentat, cu acompaniament de pian, Cosi fan tutte de Mozart, solista cucerind în Fiordiligi, având toate datele pentru o carieră de anvergură. Deloc întâmplător deci, a evoluat apoi în Boema, publicul apreciindu-i glasul vibrant, încărcat, condus cu o tehnică sigură, sperând că, în timp, va aduga şi o reală interpretare vocală, remarcându-se o anume răceală sau detaşare în ce priveşte expresivitatea şi capacitatea de a transmite stările şi trăirile personajului.

Un an mai târziu a fost angajată la Staatsoper Viena, lansându-se rapid în „lumea mare” a vestitelor teatre lirice, redevenind Mimi la Scala sau Metropolitan, la Covent Garden şi, desigur, la Viena. Iar la Opera din Bucureşti a fost aplaudată din nou abia în Gala inaugurală a actualei stagiuni, pentru ca la sfârşit de ianuarie să apară, după 8 ani, în aceeaşi producţie cu Boema, dorind să evolueze în compania tenorului Teodor Ilincăi, afirmat, la rândul său, cu câţiva ani în urmă, pe când era angajat al ONB, în roluri prioritar „eroice”, care l-au propulsat şi peste hotare, trecând apoi la repertoriul francez sau la partituri lirico-spinto, debutând la Covent Garden în... aceeaşi operă pucciniană. În treacăt fie spus, l-am reascultat, după multă vreme, anul trecut, dar la Ateneu, remarcând că vocea i s-a mai împlinit, că după o perioadă dificilă şi-a recăpătat strălucirea şi „metalul” cu care încântase încă de la primele sale roluri, că are o anume atitudine scenică şi o preocupare pentru conferirea unor sensuri şi pentru frazarea adecvată lucrărilor respective; iar în seara de 5 decembrie, a cântat chiar alături de Anita Hartig, (şi) în duetul din Boema.

Poate că au fost „paşi” în pregătirea spectacolului de la ONB, în care o sală arhiplină i-a (re)ascultat cu bucuria revenirii lor pe acea scenă, dar şi cu o certă curiozitate a melomanilor care ştiau detalii despre realizările lor în străinătate şi, firesc, voiau să descopere „pe viu” la ce nivel se află acum. Era, cu siguranţă, o seară specială, în jurul lor „construindu-se” o distribuţie în general echilibrată şi omogenă, ce „promitea” să ne ofere o reprezentaţie-eveniment. Şi trebuie să recunosc faptul că, de asemenea după incertitudini şi „căutări” nu foarte eficiente (constatate, spre exemplu, în 2016, la Cluj, unde a fost... Mimi, dar într-o formă dezamăgitoare pentru cei aflaţi în sală), am redescoperit-o acum pe Anita Hartig (aproape) aşa cum o cunoscusem, cu un glas care şi-a recăpătat consistenţa şi bogăţia timbrală, egal în registre, cu o linie fină şi cu o supleţe ce-i permite desenarea unor culori şi nuanţe perfect pliate pe cuvânt, pe starea eroinei, câştigând mult în ce priveşte sensibilitatea şi tot ce ţine de o interpretare în cel mai adevărat sens al cuvântului. Sigur că totul este gândit şi studiat, poate redat cu o discretă precauţie, dar rezutatul este, şi sub aspectul jocului de scenă, de o simplitate şi un firesc remarcabil, fără nimic melodramatic, fără exagerări, întrupând o tânără sinceră, caldă, îndrăgostită sau marcată de tristeţe, dar până în ultima clipă luminoasă şi, paradoxal, plină de viaţă.

Partenerul său, Teodor Ilincăi, şi-a etalat din nou caratele vocale, timbrul frumos, robust, acutele ample, deşi emise cu o uşoară dificultate, umplând scena şi sala, dar aproape permanent în forte, puţinele tentative de a apela la sonorităţi mai estompate (de piano nu poate fi vorba) trădând lipsa de maleabilitate şi carenţele de ordin tehnic ce se menţin, deşi speram ca prezenţele sale pe scene din străinătate să îşi fi pus amprenta asupra manierei de cânt, aşa cum a învăţat să facă un legato îngrijit, să frazeze şi mai ales să se mişte dezinvolt - uneori cu mici exagerări în atitudini şi gesturi. Dar faptul că la noi se aud foarte rar tenori cu voci generoase, strălucitoare, determină entuziasmul celor care vor să se lase încântaţi doar de acele aspecte, trecând cu vederea faptul că un solist de calibru nu este doar un... emiţător de sunete la intensitate maximă. În Marcello, baritonul Adrian Mărcan (de la Opera din Braşov) „se simte bine”, având la rândul său un glas amplu, egal, cu acut sigur şi penetrant, ştiind să dea relief cuvântului, intrând cu plăcere în „pielea” personajului, beneficiind şi de un joc de scenă suplu şi convingător, desfăşurându-se cu naturaleţe şi în relaţia cu partenerii; un rol susţinut şi... menţinut constant la nivelul cerut, realizând celebra exclamaţie O, tinereţe cu o vibraţie interioară cum nu s-a mai întâlnit de multă vreme pe la noi.

Un alt oaspete a fost baritonul clujean Csaba Sandor, punându-şi în valoare calităţile vocale şi apariţia charismatică în Schaunard, în timp ce basul Marius Boloş a reluat rolul Colline pe coordonatele bineştiute, asemeni basului Mihnea Lamatic în Benoit şi Alcindoro, Adrian Ionescu fiind Vameşul, iar Constantin Negru - Parpignol. Singura care a făcut notă discordantă şi care nu înţeleg cum de a fost inclusă, în debut absolut, într-un spectacol-eveniment, a fost soprana Adriana Marcu, cochetă, cu o voce agreabilă, dar în imposibilitatea de a rezolva aria şi toate celelalte intervenţii altfel decât excesiv de lent, rezultatul fiind parcurgerea anostă şi agasant de diluată a unor pagini care, de fapt, ar trebui să fie pline de viaţă şi farmec. Adevărul este că întreg actul II a trenat, nu a „curs” cu nervul şi voioşia aşteptate, deşi corul (pregătit de Daniel Jinga) şi corul de copii (condus de Smaranda Morgovan) au evoluat bine, imaginea „străzii” fiind completată de „omul pe picioroange” sau saltimbanci „de efect”.

Orchestra a sunat cu acurateţe, însă fără prea multe rafinamente, dar dirijorul Tiberiu Soare nu a reuşit să evite, în primele două acte, „patinările” frecvente în special în raport cu soliştii, părând că fiecare urmăreşte un tempo „personal”; desigur, a contat şi „momentul Musetta” în care ansamblul şi dirijorul au fost obligaţi să se plieze pe lentoarea sopranei pentru a nu destabiliza întreg parcursul sonor. Ultimele acte au adus un plus de coerenţă şi unitate în coordonarea fosă-scenă, aşa încât, în general, am asistat la o reprezentaţie de succes, într-o regie clasică şi viabilă, cu decoruri şi costume plasate cumva în epocă - o imagine plăcută, în care atmosfera se ţese credibil, cu secvenţe poetice sau dramatice alternând şi completându-se în spiritul partiturii pucciniene, inspirată, în fond, de o poveste cu eroi din viaţa obişnuită a „boemei pariziene”, trăită de tineri visători, entuziaşti şi plini de farmec - iar în acea seară, „echipa” solistică a avut vârsta apropiată personajelor, dar şi glasuri care s-au îmbinat armonios timbral şi (în general) ca expresie, aducând şi nota de umor sau vervă atât de necesare în primele acte şi tenta de apăsătoare suferinţă în final.

Readucerea pe afişul ONB a Boemei într-o interpretare deosebită, conferită de solişti români - invitaţi sau „ai casei” - cu date naturale sau atent „prelucrate”, generând adesea entuziasmul publicului, cu un ansamblu pus a punct, străduindu-se - şi reuşind în mare parte - să se integreze demersului artistic, a însemnat, pentru cei aflaţi în sală, reîntâlnirea cu o creaţie îndrăgită oriunde în lume, cu solişti care au reapărut, după o absenţă uneori îndelungată, pe scena Operei bucureştene; o seară în care, după salba de ovaţii şi aplauze, încercând să facem abstracţie de stângăcii sau neîmpliniri (datorate unor opţiuni cel puţin hazardate), am plecat cu o stare „de bine”, semn că am asistat la un spectacol ce poate fi considerat „eveniment”.