Război şi pace, în opera unui fotograf spaniol uitat

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Fotografie din cadrul expoziţiei de la Institutul Cervantes
Fotografie din cadrul expoziţiei de la Institutul Cervantes

Până pe 26 octombrie puteţi vizita o excepţională expoziţie de fotografie la noul sediu al Institutului Cervantes, din bulevardul Regina Elisabeta nr. 38: “Marín. Fotografii 1908-1940” – practic o imersiune inedită în istoria spaniolă a primei jumătăţi de secol XX.

Este ultima săptămână de vizitare a unei excepţionale expoziţii de fotografie deschisă la noul sediu al Institutului Cervantes, din bulevardul Regina Elisabeta: “Marín. Fotografii 1908-1940” – practic o imersiune inedită în istoria spaniolă a primei jumătăţi de secol XX.

Trebuie spus, în primul rând, că este vorba de o recuperare, a unui (mare) artist fotograf spaniol, de succes în epoca sa, dar uitat o bună perioadă de timp – act de pietate culturală datorat Institutului Cervantes, care “plimbă” această expoziţie prin reţeaua sa de centre culturale din întreaga lume. De alfel, la vernisajul de luna trecută – desfăşurat în sediul nou şi elegant al Institutului Cervantes Bucureşti din bd. Regina Elisabeta 38, chiar “în buricul târgului”, cum s-ar spune –, au fost prezenţi, pe lângă ambasadorul Spaniei, Lucía Ramón Pla, fiica artistului, şi Óscar Martín del Barrio – coordonatorul expoziţiei, din partea Fundaţiei Pablo Iglesias, cea care deţine drepturile asupra portofoliului Marín.

O arhivă nepreţuită

Luis Ramón Marín (1884-1944) a început să-şi publice fotografiile în presă în anul 1908 şi, în scurt timp, a ajuns unul dintre cei mai apreciaţi artişti/reporteri ai fotografiei iberice. Mai mult, un intim al familiei regale, i-a fotografiat pe membrii aceştia – regele Alfons al XIII-lea, regina Victoria Eugenia şi infanţii – în mai multe ipostaze, aşa cum se poate vedea şi în expoziţia de faţă. În perioada interbelică, Marín este fotograful protipendadei artistice şi sportive: boxeri, femei de moravuri uşoare, artişti la modă, pionieri ai sporturilor auto-moto defilează prin cadrele sale, dar o dată cu izbucnirea Războiului Civil, care însângerează Spania, el devine un neobosit cronicar al mişcărilor de trupe şi al atrocităţilor la care sunt martore marile oraşe spaniole.

O dată războiul încheiat cu victoria franchiştilor, fotografiile sale – din motive lesne de ghicit – dispar din periodice, iar treptat peste opera artistului, decedat în 1944, se aşterne uitarea. Salvarea a venit de la fiica fotografului, Lucía Ramón Pla, care a conservat şi salvat excepţionala arhivă fotografică a tatălui său. Mama şi fiica nu numai că nu au distrus arhiva maestrului, ci au menţinut-o în secret în lungii ani de dictatură franchistă. Fondul pe care-l păstrează în prezent Fundaţia Pablo Iglesias este compus din 18.296 fotografii, moştenire din partea familiei Marín, conservată cu grijă în depozitele Fundaţiei. Dintre acestea, expoziţia de la Bucureşti prezintă 60 de fotografii alb-negru selectate din această arhivă Marín, recuperată în ultimii ani, cadre alese “pe sprânceană”.

Un act de dreptate

fotograf

“Expoziţia Marín funcţionează ca o rezistenţă la uitare”, spune Carmen Caffarel Serra, directoarea institutului madrilen şi a reţelei Cervantes din lume, care consideră că “Luis Ramón Marín a fost un pionier al reportajului grafic spaniol şi unul dintre cei mai mari fotografi pe care i-a dat istoria noastră, dar şi cel mai pe nedrept uitat”. Expoziţia actuală, itinerată de Institutul Cervantes în întreaga lume, este văzută ca un act de dreptate, de justiţie postumă, făcut memoriei artistului Marín: „E important de înţeles că nu ne aflăm doar în faţa recuperării unei arhive fizice, cea a lui Marín, ci că asistăm la ceva mult mai important: recuperarea unei voci pe care o pierduserăm, a unei forme de exprimare şi de viaţă, dedicată celorlalţi, evident, în primul rând congenerilor, dar şi nouă. Odată cu el, se recuperează tot ceea ce a mai rămas din generaţia lui, înţeleasă ca grup, şi se deschide o cărare pe care o formă de inteligenţă vizuală ce încă ne este atât de necesară ca să înţelegem cine am fost şi cine suntem se va întoarce acasă din uitare. Şi alţii au suferit aceeaşi soartă ca el, vor trebui recuperaţi, pentru că ei toţi au construit naraţiunea cea mai completă care ne descrie: imaginea în oglindă. Fără ei, oglinda e spartă. E o revendicare necesară, nu doar autorilor, ci şi nouă înşine“, scriu şi istoricii de artă Rafael Levenfeld şi Valentín Vallhonrat, în textul din catalogul expoziţiei.

În intimitatea secolului XX

Ca şi în alte expoziţii de acest gen – care prezintă imagini fotografice realizate în urmă cu 100 de ani, ba chiar mai bine –, primul gând care te izbeşte, contemplând toate aceste chipuri, grupuri sau instantanee : festivităţi, scene de viaţă cotidiană etc., este următorul: toţi aceşti oameni sunt morţi, iar eu – datorită obiectivului aparatului fotografic, care i-a surprins la vremea lor – arunc acum o privire în viaţa lor trecută, în intimitatea lor de secol XIX/XX. Sentimentul este ca şi când ai comite o indiscreţie, dar îţi depăşeşti repede reţinerea, pentru că experienţa este una fascinantă.

Ne amintim de scena din “REM”, nuvela lui Mircea Cărtărescu, în care longilinul Egor îi spune fetiţei Svetlana ceva de genul: uită-te bine la fotografiile astea de epocă, toţi aceşti oameni fericiţi care-ţi zâmbesc de-aici sunt acum – fără excepţie – morţi, Timpul – îngerul exterminator – este cel mai mare duşman al nostru etc. etc. Exact aşa ceva ne spune şi o expoziţie de felul acesta (cum a fost cazul şi al celei de fotografie helvetică, „Viaţa unui sat elveţian la 1896“, deschisă acum doi ani la Muzeul Ţăranului Român).

Cadre à la Vermeer

În primul rând, se observă uşor că Marín era un mare portretist, multe dintre figurile “imortalizate” de el frizând rigoarea portretului clasic, din pictură. Avem şi figuri literare importante, de gen Ramón María del Valle-Inclán, dar şi figuri anonime, de câştigătoare sau aspirante la concursurile de frumuseţe ale vremii, sau persoane celebre, poate, la acea epocă, dar al căror nume astăzi nu ne mai spune nimic. Boxerul italian Primo Carnera este surprins pe ring, dar şi citind în camera sa de hotel din Barcelona, într-o fotografie stupefiantă (poză sau instantaneu genial?).

Să nu o uităm nici pe, totuşi neuitata, Josephine Baker, care-i pozează fotografului în camera sa, în 1930. Un portret ecvestru al domnişoarei Primo de Rivera, din 1915, reproduce riguros toate regulile genului din istoria artelor plastice (mai puţin silueta care se iţeşte, întâmplător sau nu, în colţul cadrului). Altădată, Marín se amuză să fotografieze în prim-plan mâinile persoanelor imortalizate, iar figurile acestora în plan secund. Evident, portretul se va numi “Mâinile lui...”.

Numele respective nu merită, în cea mai parte a lor, nici măcar o căutare pe google, pentru că, în această expoziţie (cel puţin în secţiunea primă, cea “de pace”), (şi) mai importantă decât valoarea documentară a fotografiilor, este cea estetică, de pură operă de artă. Valoarea artistică a imaginilor este indiscutabilă, indiferent că vorbim de “interioare” sau de scene de exterior: festivităţi (unele în prezenţa regelui Alfons, care n-are mai nimic maiestuos în el), mitinguri, întreceri sportive de motociclism sau automobilism, aterizări de zeppeline etc. Lui Alfonso Guerra, preşedintele Fundaţiei Pablo Iglesias, opera lui Marín îi aminteşte de marii maeştri ai picturii: “Cum să nu te gândeşti la cadrele de interior ale picturii flamande (în mod particular la Vermeer), contemplând portretul Raquelei Meller (1917, într-adevăr foarte vermeerian – n.n.)?”.

“Omul cu o mie de ochi”

fotograf

Situaţia se schimbă, oarecum, în anii ’30, când imaginile idilice, de “bon viveuri”, lasă loc mai întâi subiectelor politice: demonstraţii, victorii electorale, proclamarea Republicii etc., apoi scenelor de război şi a atrocităţilor aduse de acesta. Mie, fotograful spaniol mi-a adus aminte, atât prin destin cât şi prin traiectoria propriu-zis artistică, de un nume mare al nostru, la rândul său uitat în prezent: reporterul-fotograf Iosif Berman (1892-1941), căruia regizorul Alexandru Solomon i-a dedicat, în 2001, filmul documentar “Omul cu o mie de ochi” (aşa cum îl numise Geo Bogza).

Evident, Marín a însoţit, în marşurile lor, trupele republicane, cărora le-a surprins intrări triumfale în oraşele cucerite, dar şi retrageri dramatice, în derivă, din localităţile pe care trebuiau să le părăsească. Totodată, schimbarea de pe străzile Madridului, în această ultimă serie de fotografii, este atroce: copiii se joacă de-a războiul, sărăcia şi spaima se citesc pe feţele tuturor ş.a.m.d.

“Dezastrele războiului”

Nu ai cum să nu te gândeşti, vorbind de un spaniol, la seria de gravuri a lui Goya “Dezastrele războiului” (1810-1814), arhetipală pentru imaginile de acest gen. Seria de instantanee goyeşti se succede, producând un efect din ce în ce mai profund asupra vizitatorului. “O Spanie luminoasă (cea exemplificată de fotografiile din prima secţiune a expoziţiei – n.n.) se va vedea repede substituită de mărturia orei noastre cea mai neagră”, consideră directoarea de la Cervantes. “O dată cu escaladarea Războiului Civil, aspirantele la titlurile de frumuseţe, infanţii şi boxeurii lasă loc membrilor miliţiilor şi falangelor, refugiaţilor şi oraşelor distruse”.

Dihotomia tolstoiană devine de o claritate înfiorătoare o dată cu vizitarea acestei ultime secţiuni a expoziţiei, care documentează, practic, cea mai tragică pagină a istoriei spaniole. Contrastul dintre imaginile surprinse în timp de pace – timp de două decenii, de la 1910 până în 1930 – şi dezolarea adusă de conflictul fratricid care a însângerat ţara în anii ’30 este, în cele din urmă, cel mai mare şoc intelectual şi emoţional pe care ţi-l procură excelenta expoziţie din sălile Institutului Cervantes.

Informaţii

“Marín. Fotografii 1908-1940”

Artist: Luis Ramón Marín (1884-1944)

Unde: Institutul Cervantes (bd. Regina Elisabeta, nr. 38

Când: până pe 26 octombrie 2012

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite