O orchestră rusească atacând cu forţă partituri ruseşti – iată unul dintre încântătorii aşi în mânecă ai Festivalului Enescu: pe 4 şi 5 septembrie, Orchestra Naţională Rusă a cântat Prokofiev (un concert, o simfonie) şi Ceaikovski (Simfonia a V-a); dar şi Enescu, Ginastera şi MacMillan. Şi cu cine? Chiar cu Nikolai Lugansky în prima seară, şi Vadim Repin în a doua – iar acestea sunt câteva dintre micile istorii ale unor mari întâlniri; în fapt, impresii, scene bucuroase, amintiri deja.

Luni, 4 septembrie, când nu-ncepuse încă bine festivalul, am fost hipnotizată de jocul mâinilor lui Nikolai Lugansky. Ca şi băiatul din dreapta mea, cu degete lungi, de pianist, cu o partitură pe genunchi, care a înregistrat minuţios întreaga prestaţie a lui Lugansky, bisul inclusiv, cu două telefoane – unul în stânga, altul în dreapta. Găsise o fereastră între părul bine coafat al doamnelor din faţa lui – şi-şi va petrece aşa Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Prokofiev: mâini febrile, ochi avizi, telefoane care trebuie să reţină totul. La sfârşit va striga „Bravo!” din toţi rărunchii – cu sete şi cu admiraţie.

În cămaşă neagră, cu ochelari, Mihail Pletnev e un dirijor foarte discret – punctează doar, cu mâna stângă, câte un accent. Ai zice că face economie de energie – în fapt, el şi orchestra asta, bine unsă, se cunosc atât de bine că nu-i nevoie de mai mult.

Doar atât: Concertul acesta de Prokofiev e un exerciţiu de virtuozitate, la înălţimea căruia Nikolai Lugansky se ridică, fără dubii, cu succes. Şi înălţime e poate şi cuvântul care se potriveşte cel mai bine bucăţii muzicale – firul care-o străbate de la un cap la altul. E aer în Prokofiev, sub degetele lui Lugansky, e atingere moale, e gentileţe. Şi, vreme de 30 de minunte, suntem toţi fani, ca şi băiatul cu telefoanele, care ne contaminează cu febrilitatea lui.

5 septembrie: „Sunt aşa de buni că pot să cânte şi singuri”

Cu vioara înainte, Vadim Repin trece, ca o umbră, spre culise. Cu câteva minute înainte fusese chiar opusul umbrei, interpretând cu forţă, cu vioiciune, ineditul Concert pentru vioară şi orchestră de Sir James MacMillan. Şi, înainte de asta, jucăuşul diptic „Aria şi Scherzino” pentru vioară şi orchestră de George Enescu – iar bucata asta mică-mititică a fost marea mea descoperire în cea de-a patra seară a Festivalului Enescu.

De unde stau, într-o extremitate a Sălii Palatului, aproape de peretele maro şi îmbibat cu praf, aud şi indicaţii de regie, pe lângă sunetul fin care iese din Stradivariusul lui Repin. „Luciane, mai stau aici sau mă duc la pian?”, cameramanii îşi transmit mesaje în căşti. Şi tot de-aici văd şi şirurile de fire, negre, roşii, necesare pentru înregistrarea concertelor – în spatele Festivalului mai e un festival, cel al tehnicienilor, bucătăria.

Vioara lui Repin bate însă zgomotul de fond. Îl bate, de fapt, atâta vreme cât nu cutez să mă mişc prea mult în scaunul de pe vremea congreselor comuniste – scaunul ăsta anume, ca multe atâtea din Sala Palatului, scârţâie mai abitir decât un scripete neuns de fântână.

Concertul pentru vioară şi orchestră pe care-l cântă Repin în primă audiţie românească sună aparte, recunosc: se-aud frânturi de folclor scoţian, dar şi bucăţi care sună nou, modern, contemporan; nici nu-i de mirare – concertul a fost scris în 2009 şi dedicat lui Vadim Repin, iar compozitorul, James MacMillan, e în sală chiar; îl vom vedea pe scenă, la sfârşit, alături de violonist. Un domn din spate comentează hâtru: „Dar ce mândru e autorul! Vorba ceea, 3.000 de oameni, orchestră de primă mână, solistul nu mai zic!”. Şi-apoi tot el, cu emfază: „Acum să ascultăm şi nişte muzică!”. Ascultătorul se referă, desigur, la următorul punct din program: Simfonia a V-a de Ceaikovski.

Dar până acolo, violonistul aruncă în sală buchetul cu flori albe, de la organizatori – gest de rockstar mai degrabă – şi mâini avide îl prind cu bucurie. Dar mai e şi un trandafir roşu pentru Repin – de la „fata cu flori” (de la care primise, o zi mai devreme, şi Nikolai Lugansky un fir galben şi cald de floarea-soarelui). Îi vom spune aşa doamnei care răsplăteşte performanţele solistice cu căldură şi cu bucurie – şi cu câte-o floare; şi-i vom urmări călătoria colorată prin sălile care găzduiesc Festivalul.

Ca orice lucrare de Ceaikovski, şi Simfonia a V-a sună impresionant. Dar pe mine mă intrigă completa autonomie a Orchestrei Naţionale Ruse; lipsa aproape totală de interacţiune cu dirijorul Horia Andreescu. Par două entităţi separate ansamblul şi dirijorul – şi-n scurtă vreme aud o remarcă sugestivă în dreapta mea: „Ăştia sunt aşa de buni că pot să cânte şi singuri. Şi chiar aşa şi cântă!”.

Doar o vorbă vă mai spun: cine nu are vecini buni de scaun să şi-i cumpere. Şi nu mă refer doar la evitarea celor care şuşotesc, vorbesc la telefon, desfac genţi, pungi, dopuri de sticlă – dar nu ştiţi ce bine face să ai un vecin cu mai multă cultură muzicală, care recunoaşte de îndată bisul pe care-l dă orchestra. Când oferă bis Orchestra Naţională Rusă, doamna din dreapta mea, o prietenă de Festival de-acum – aţi auzit de Frăţia ecusoanelor (de presă)? – îmi şopteşte încântată: „E uvertura de la Ruslan şi Ludmila, de Glinka. Dar aseară ai fost? Ooooh, au cântat valsul Masquerade de îţi creştea inima, nu alta...”

Fotografii: Alex Damian, Cătălina Filip/Festivalul George Enescu

Citiţi şi:

„Oedipe”: haine noi, praf de stele, debut triumfal de festival
Joshua Bell la Ateneul Român: ce culoare are sunetul
Lebăda