Portret de bedefil: Dinu C. Giurescu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

BEDEFIL, -Ă,  s.m. şi f. Pasionat (colecţionar) de benzi desenate. Neologism format prin analogie cu bibliofil. După francezul „bédéphile”.

Chiar dacă nu este la fel de vizibilă ca în ţările cu tradiţie, Franţa şi Belgia, există şi în ţara noastră bandă desenată – supranumită de cunoscători « A Noua Artă » (cu majuscule,  vă rog). La Bucureşti librării  precum Cărtureşti,  Anthony Frost sau Kira Kyralina i-au rezervat rafturi speciale, edituri importante cum ar fi  Art, Nemira, Corint,  All, Rao, au sau au avut colecţii speciale de benzi desenate (« Comicsuri/BD/Manga », « Manga Otaku », „Romane grafice”) la chioşcuri  copiii  au de ales între  mai multe reviste de benzi desenate străine ( Donald Duck, Tom şi Jerry, Bugs Bunny, Spiderman, Power Rangers, Cartoon Network) sau româneşti (Harap Alb continuă...) iar părinţii lor pot citi BD-uri  în Adevărul (desenate de Vali Ivan) sau  în Evenimentul Zilei (desenate de Adrian Andronic sau, ocazional, de Terente). Cititorii de toate vârstele mai găsesc  BD-uri de profil în Şapte zile,  Evenimentul, din Iaşi, Indiscret, din Craiova etc. La librăriile Adevărul din toată ţara  se găseşte  colecţia revistelor de benzi desenate Rahan, apărute la Adevărul Holding între 2010-2011.

Iar despre adaptările cinematografice, ce să mai vorbim : mulţi români cunosc personajele celebre ale benzii desenate mondiale doar din filme : Superman, Spiderman, Batman, X-MenMen in BlackSpawn, dar şi Asterix, Lucky Luke, Ştrumpfii sau  Tintin, în versiunea Spielberg.

Nu vă va mira deci, să aflaţi că există şi în ţara noastră  colecţionari şi iubitori de benzi desenate, poate în număr de câteva mii, dacă nu şi mai mulţi. Cei de astăzi se reunesc în cadrul Salonului Internaţional al Benzii Desenate din România (a 22-a ediţie a  avut  loc la Muzeul  de Artă din Constanţa în septembrie  2012), unde se întâlnesc cu artiştii lor preferaţi, români,  francezi, belgieni, spanioli, italieni etc, cumpără albume şi reviste de benzi desenate şi participă la tot felul de concursuri şi animaţii.

Dar ştiaţi că banda desenată  are o tradiţie de peste  100 de ani în ţara noastră  şi că au existat bedefili atât în perioada regatului  cât şi în cea comunistă ? Ştiaţi că, în virtutea  tradiţiei noastre francofone, în perioada interbelică   bucureştenii cumpărau cele mai noi cărţi dar şi albume de benzi desenate franţuzeşti de la librăria Hachette  de pe Lipscani? Vă mai aduceţi aminte, desigur,  de revista Vaillant/Pif Gadget, dar ştiaţi că existau mii de abonaţi români la această publicaţie,  şi că la chioşcuri ea se dădea pe sub mână ? Această revistă şi banda desenată în general, au marcat două generaţii de intelectuali, iar unii dintre ei nu se sfiesc să mărturisească acest lucru, în articolele sau cărţile lor.

În perioada următoare  voi  încerca să  « desenez » portretele câtorva dintre cei mai reprezentativi  bedefili români.

Dinu C. Giurescu, scenarist BD şi academician

Descendent al celebrei familii de istorici, Dinu Giurescu s-a  născut pe 15 februarie 1927 la Bucureşti.

Cum e  firesc pentru cineva născut într-o familie de cărturari, lectura a fost una dintre preocupările sale principale, chiar din clasa I primară. Iar chioşcul de ziare de la intersecţia străzii Berzei unde locuia, cu Ştirbei Vodă,  era un popas obligatoriu în drumul său zilnic spre şcoală. De acolo cumpăra în fiecare joi revista  Universul Copiilor, unde citea benzi desenate de Tata Pascal (Pascal Rădulescu), după scenarii de Moş Nae (Nicolae Batzaria), sau  ziarul de prânz Tempo unde lectura zilnic   „o povestire în imagini,  Omul de cauciuc,  (aventuri, submarine etc)” apărută în serial.

image

Înainte de intrarea  la liceu,  părinţii săi au angajat-o pe doamna Guichard  să-l înveţe limba franceză. Şi ce metodă mai uşoară să pricepi o limbă străină, decât să citeşti benzi desenate în limba respectivă?  Micuţul Dinu se delecta cu aventurile unor eroi  curajoşi, sans peur et sans reproche, precum Jungle Jim, Prince Vaillant, Luc Bradefer, care apăreau în revistele franţuzeşti de benzi desenate  Mickey, Robinson, Hop-là.

Mai târziu,  student la istorie dar şi cititor zilnic al cotidianului Universul, cel mai serios  şi mai citit ziar din România, mai mult ca sigur că se amuza de stripurile mute cu  peripeţiile  Profesorului Nimbus, desenate de A. Daix şi apărute în paginile ziarului  între 1939-1940 sau, în timpul războiului (1943),  de cele cu  Poetul Mazare, desenate de George Voinescu şi constituind o adevărată frescă a boemei bucureştene.

După război, instaurarea regimului comunist în  ţara noastră a condus la  distrugerea  întregului  sistem politico-economico-social şi al   modului  de viaţă tihnit al clasei mijlocii din care făcea parte familia Giurescu. Casele lor au fost naţionalizate, celelalte proprietăţi confiscate, tatăl său - fost ministru - ajunge în închisoare,  iar tânărul Dinu Giurescu, pregătit să continue tradiţia familiei - de istorici ai României - se trezeşte …  normator la Sovromconstrucţii

În anii 60 începe  însă dezgheţul ideologic, tatăl său este eliberat din închisoare iar el se angajează la Muzeul de Artă al R.P.R.,  iar  apoi chiar profesor la Institutul de Arte plastice Nicolae Grigorescu. Cei doi revin la viaţa lor intelectuală şi-şi continuă studiile istorice. Îndrumat de tatăl său, Dinu C Giurescu se pasionează pentru domnia lui Ion Vodă cel Cumplit. Studiază numeroase  izvoare istorice şi scrie primul studiu serios  despre domnia marelui voievod. Mai multe cărţi pe acest subiect îi vor apare în anii următori, 1963, 1966, 1974.

Studiul său bucurându-se de mult interes, este abordat de redacţia revistei pentru copii Luminiţa, care îi cere să  scrie scenariul unei benzi desenate având acest  subiect. Banda  desenată de Dumitru Dobrică  va apare, în mai multe episoade lunare, de-a lungul anului 1970.

Şase ani mai târziu, Dinu C Giurescu recidivează şi scrie scenariul la mai multe povestiri scurte, Tudor Vladimirescu, Mari patrioţi, mari revoluţionari, Eroi de epopee,  desenate  impecabil de Albin Stănescu şi publicate tot de revista Luminiţa.

În anii 80, viaţa sub regimul comunist devine din nou insuportabilă. Megalomania ceauşistă a făcut să reapară cartelele  alimentare, a interzis accesul la (puţinele) publicaţii străine care  mai veneau în ţară. Picătura care a făcut să se reverse paharul pentru Dinu Giurescu a fost demolarea  casei părinteşti. Ieşise la pensie, una dintre fetele sale  se stabilise de mai mulţi ani în Statele Unite aşa încât, în 1988, profesorul pleacă definitiv din ţară şi se stabileşte în America  hotărât  să înceapă o nouă viaţă.

Dar soarta hotărăşte altfel şi răstoarnă orânduirea comunistă. În 1990 Dinu C Giurescu se întoarce în ţară şi, plin de entuziasm,  se aruncă în vâltoarea transformării  societăţii româneşti. Va fi profesor de istorie la Universitate, director al Muzeului Ţăranului Român, va publica numeroase cărţi de istorie iar în 2001 va fi primit în Academia Română.

Banda desenată nu va mai face parte dintre preocupările sale, dar îşi aduce aminte cu nostalgie de lecturile copilăriei, în paginile cărţii de memorii şi amintiri, De la Sovromconstrucţia  nr 6 la Academia Română (editura Meronia,Bucureşti,  2008).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite