Personalităţi şi... personaje atipice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
caciuleanu

Întâmplarea a făcut ca, în două seri consecutiv, publicul bucureştean să fie invitat la întâlniri „provocatoare” cu artişti recunoscuţi pentru nonconformism, imaginaţie debordantă, pasiune şi dorinţă de investigare a unor teritorii noi de expresie, în care „povestea”, muzica şi dansul îşi au locul lor, desigur sub forme proprii fiecăruia, având alături grupuri de interpreţi performanţi în felul lor, dar la fel de entuziaşti şi pasionaţi.

Astfel, la sala Atelier a TNB, prin Fundaţia „Art Production”, Compania „Karma Dance Project” din Paris a propus secvenţe de teatru coregrafic imaginate de Gigi Căciuleanu, creaţii „de grup” încadrând un duo cu tentă poetică. În Cinq (pe muzică de Mozart), (evident) cinci tineri purtând tricouri roşii evoluează în combinaţii şi permutări ce se modifică de la o clipă la alta, apelând la gesturi şi atitudini specifice autorului care uneori pare că se auto-citează, alternând însă cu surprinzătoare momente mai apropiate de dansul clasic. Contrastul este cu atât mai pregnant cu cât, în general, interpreţii - extrem de mobili şi puşi la punct - apelează la un set de mişcări mai aproape de gimnastica artistică (sau dans sportiv), desigur îmbogăţite cu elemente de dans contemporan. Şi totul într-o derulare clară, precisă, rezolvată cu reală plăcere de către Stéphanie Chatton, Alice Valentin, Ikki Hoshino, Olivier Lefrançois, Daniel-Victor Pop care, departe de a avea trupuri de balerini, reuşesc să rezolve desenul coregrafic într-o relaţie echilibrată şi fluentă, solicitând adesea un efort deosebit.

Cea de-a doua lucrare a readus în prim plan atracţia lui Gigi Căciuleanu pentru coregrafia inspirată de muzica folclorică, aşa cum, în anii săi de început, realizase adevărate bijuterii brodate pe cântecele Mariei Tănase. De această dată, Pleine Lune - titlu dat, de altfel, întregului spectacol - se bazează pe un colaj bine conceput, debutând cu o melodie autentică interpretată la fluier, urmată de alte câteva piese populare vocale, dar prelucrate. Un suport pe care se ţese o eventuală poveste de dragoste, gândită ca într-un vis, tânărul în picioarele goale contorsionându-se, căzând la podea, părând că se frământă, întâlnind o fată ce apare de nicăieri, ţinând în mână un imens voal înfăşurat; un duet când tensionat, când liric, punctat de căutări şi incertitudini, se împlineşte în superba imagine finală, fata prinzându-şi în păr voalul „de mireasă”, desfăşurat ca un drum infinit când cei doi se îndepărtează înlănţuiţi. Prezentarea menţionează faptul că lucrarea „explorează oniricul”, într-o noapte „cu lună plină”, în care „visele pot fi la fel de reale ca şi luna”. Şi pentru că la Căciuleanu, umorul şi ironia sunt omniprezente, lirismul şi raportarea la folclor (şi) prin pantalonul alb şi rochia de asemenea albă, poate din pânză „de ţară”, puritatea atmosferei, sunt „sparte” de roşul aprins al pantofilor sofisticaţi, cu toc, total discrepanţi, la limita kitsch-ului, stârnind, desigur, un zâmbet amuzat. Iar Alice Valentin şi Daniel-Victor Popa dansează excelent, păstrând însă, ca şi precedenta partitură, o imobilitatea facială poate deconcertantă.

Ca într-o formă muzicală ABA1, ultima secvenţă a readus în faţa spectatorilor un grup de dansatori - de această dată doar patru - intitulată QuadriX,, apelând la o partitură semnată de Erwnn Kermorvant, cu sonorităţi agreabile pe care interpreţii - acum în negru - evoluează prioritar în structuri compacte, cu gesturi adesea mecanice, cu apropieri, depărtări, regăsiri, din nou cu elemente de umor, încercând să creeze şi să transmită o stare pe care cei din sală o percep sau nu, dar apreciază demersul solicitant al aceloraşi Stéphanie Chatton, Alice Valentin, Ikki Hoshino, Daniel-Victor Pop. Şi totul se desfăşoară într-un cadru negru, complet gol, doar jocul de lumini difuze marcând ambianţa fiecărui moment, aplauzele răsplătind, la final, efortul şi performanţa fizică şi plastică a dansatorilor, o surpriză fiind însă... absenţa lui Gigi Căciuleanu, cel care ne-a obişnuit cu implicarea efectivă în ţesătura sa coregrafică sau măcar cu apariţia în „ceva” inedit în încheierea spectacolului. Dar acum, noutatea a fost... lipsa îndrăgitului artist care, de multă vreme, a devenit un „brand” ce atrage iubitori ai dansului sau teatrului-dans sau teatrului coregrafic din generaţii foarte diferite.

A doua zi, la sala Radio, Institutul „Cervantes” a oferit un alt reper de cotă internaţională, dar de cu totul altă factură, prilejuind descoprirea violonistului Ara Malikian şi a trupei sale, alcătuită din instrumentişti virtuozi, la rândul lor tineri şi entuziaşti, pasionaţi în colaborarea cu protagonistul - un fascinant interpret care, aproape două ore, a susţinut un show năucitor şi, pentru mulţi, cuceritor. Extrem de charismatic, surprinzător (şi) ca apariţie, povestind detalii despre fiecare piesă în parte, totul „învelit” într-un umor lejer, cu tentă improvizatorică, apelând şi la întâmplări personale - poate reale, poate nu -,, solistul a etalat o tehnică uimitoare, un sunet rotund şi o mobilitate incredbilă, sărind, dansând, îngenunchiind, făcând piruete, fără ca toate acestea să afecteze cumva jocul arcuşului pe corzile viorii. Iar repertoriul ales a trecut de la piese proprii la Ciocârlia noastră, de la „Led Zeppelin” şi „Radiohead” la Vivaldi, „combinate” cu muzică armenească, libaneză, klezmer sau flamenco, alternând secvenţe lente, lirice sau sentimentale cu cele derulate într-un tempo ameţitor, contrast binevenit în construcţia menită să capteze permanent atenţia celor din sală. Ara Makelian este, el însuşi, un spectacol, având însă parteneri pe măsură, cu care „dialoghează” permanent, nu doar în plan muzical, ci şi scenic.

malikian1

Extrem de interesant, membri formaţiei sunt, şi ei, instrumentişti de marcă în „spaţiul” muzicii clasice - Jorge Guillén este prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Madrid, violonistul Humberto Armas din Venezuela predă la Conservatorul „Aragon”, percuţionistul Nantha Kumar din Singapore „stăpâneşte”  peste „20 de tipuri de instrumente”, ca şi Hector El Turco experimentat în show-uri de gen, Tania Abad este profesor de contrabas, iar violoncelistul David Barona Oliver este laureat al multor concursuri. Şi toţi întreţin atmosfera cu talent, cântând, desigur, cu amplificare, din fericire nu excesivă ca decibeli, în timp ce jocul de lumini şi fumul completează ambientul. Publicul, alcătuit în mare parte din tineri sau, oricum, amatori de asemenea amalgamări greu de definit ca apartenenţă la un gen anume, a reacţionat entuziast, descperind un artist care poate fi considerat un „cetăţean al lumii”, dacă ne gândim că este armean născut în Liban, şcolit în Germania şi Anglia, stabilit în Spania - repere ce s-au regăsit firesc în programul său de concert, evidenţiind şi faptul că s-a format în spriritul muzicii clasice, rămânând însă permanent „conectat” la repere de sorginte folclorică sau din muzica rock. Iar cei care ştiau că Ara Malikian a cântat pe mari scene, în compania unor orchestre celebre, înregistrând totodată pe CD opusuri de Bach, Paganini, Vivaldi sau Schumann, au fost răsplătiţi, (măcar) în bis, prin Aria de Bach, interpretată fără amplificare, în acompaniamentul discret al formaţiei - o „mostră” a manierei sale de a aborda muzica „clasică”, etalând un sunet cald, dublat de sensibilitate şi eleganţă a frazei, păstrând acel firesc al exprimării care a marcat întreaga sa evoluţie.

O seară frumoasă, electrizantă, poate cu prea multe „vorbe” - permiţându-i însă câteva clipe de „respiro” în vârtejul ameţitor al cântului şi dansului său epuizant -, o seară care a încântat sute de spectatori, în timp ce melomanii „tradiţionali” speră ca, într-un viitor turneu, Ara Malikian să opteze pentru un program de muzică clasică, prin care să-şi pună în valoare nu doar spectaculoasa tehnică, ci şi datele interpretative prin care aobţinut numeroase premii în competiţii importante şi s-a impus la Musikverein, Carnegie Hall, Tonhalle, Sale Pleyel, Auditorium - Madrid şi în multe alte săli vestite de pe toate continentele.

Întâlniri cu personalităţi şi... personaje foarte speciale, atipice, care atrag, de mulţi ani, prin originaitate şi mijloace de exprimare adesea surprinzătoare, ei înşişi „oameni de show”, lucrând însă împreună cu grupuri de tineri cuceriţi de farmecul celor care au reuşit să-i „prindă” în lumea lor şi să-i formeze în spiritul unei arte  adesea novatoare, permanent în căutarea unui mod de adresare, de comunicare a propriilor stări, gânduri şi sentimente. Şi totul prin dans şi muzică, având, poate, ca numitor comun, o anume poveste care încearcă să se raporteze şi să se regăsească în conctrucţia spectacolului. Au fost două zile marcate de experienţe inedite, care au contrariat, au convins, au născut întrebări - cu sau fără răspuns -, dar cu siguranţă au fost „altfel”...

malikian
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite