Mike Stern:„În România se cântă un jazz foarte bun“
0
Mike Stern nu este la prima vizită în România, dar invitaţia la „Bucharest Masters of Jazz“ l-a adus pentru prima oară în Bucureşti. Este o plăcere să-l vezi pe Mike Stern. Fie pe scenă - cântând, fie în culise - urmărindu-şi colegii de pe scenă, fie la o cafea stând de vorbă cu ziariştii. Tot timpul e cu zâmbetul pe buze, comunicativ şi haios în răspunsuri.
Considerat în primii zece chitarişti de jazz din istorie, Mike Stern a fost invitat să fie cap de afiş al ultimei seri la „Bucharest Masters of Jazz”, unde a susţinut un recital foarte apreciat de publicul bucureştean, care a avut pentru prima oară ocazia să-l vadă pe scenă.
Stern şi-a început cariera în 1980, alături de doi monştri sacri ai jazzului: percuţionistul Billy Cobham şi trompetistul Miles Davis, părintele fusionului. Cei trei ani pe care i-a petrecut cu fiecare dintre ei au însemnat lansarea în lumea muzicală, asimilare şi experienţă. În cei 30 de ani de carieră care au urmat, Mike Stern şi-a arătat calităţile atât ca instrumentist, cât şi de compozitor, aranjor.
„Eram tânăr şi rebel, şi am intrat în vârtejul muzicii. Au fost şase ani fabuloşi alături de ei. Am crescut foarte mult alături de ei. De altfel, am avut şi o piesă pe care o cântam numai în concert, „Growing up”, în care am inclus pasaje şi teme pe care le-am cântat de-a lungul carierei, evident şi de la începuturile alături de Billy şi Miles. Nu am înregistrat-o în studio, pentru că e prea lungă şi întotdeauna altfel. Am asimilat foarte mult în acea perioadă. Dar eram tânăr şi mai făceam şi greşeli. Însă şi acum asimilez. Tot timpul învăţ ceva nou. Şi de la Yellowjackets am avut de învăţat, şi de la Jeff Andrews şi de la Bob Berg, şi de la David Sanborn, şi de la toţi ceilalţi cu care am cântat. Chiar şi cei de la trupa cu care repet acum îmi mai dau un şut în fund”, spune amuzat Stern.
Nu cântă niciodată cu soţia
Este căsătorit cu Leni Stern, şi ea o foarte apreciată chitaristă de jazz. Deşi amândoi sunt muzicieni de jazz, niciodată nu au urcat împreună pe o scenă, nu au colaborat în studio şi nu a existat niciun proiect comun. „Păi aşa îmi salvez căsnicia. Acasă cântăm foarte mult împreună, dar niciodată pe scenă. Carierele noastre nu trebuie să se confunde. Fiecare are viziunea lui. Ea, de exemplu, a scos acum un disc cu câţiva muzicieni africani. Este fabulos discul, se numeşte «Africa». A descoperit în Mali un muzician excepţional, Mah Soumano. Îmi place să ascult ce face ea, dar ideile mele sunt altele. Influenţele mele sunt altele. De cântat împreună pe scenă, nu ştiu... Poate la bătrâneţe”, povesteşte Mike Stern.
Interesant este că amândoi soţii au fost nominalizaţi pentru Premiile Grammy, în doi ani fiind chiar „adversari”. Nu a câştigat niciunul vreun Grammy, dar Mike Stern povesteşte amuzat: „Am concurat unul împotriva celuilalt şi a câştigat altcineva. Un alt motiv să nu cântăm împreună. Evident că glumesc. Eu am fost nominalizat, cred, de şase ori, dacă-mi aduc aminte bine, Leni de trei ori. Nici pentru mine, nici pentru ea nu înseamnă mare lucru premiul în sine. Cel mai mult contează publicul. Poate voi fi nominalizat pentru Nobel. Cine ştie?”.
„În România, oricând cu plăcere“
Stern nu s-a limitat doar la a veni, a cânta şi apoi plecarea spre aeroport. A insistat şi chiar a avut ocazia să observe, de fiecare dată, şi muzicieni locali. Nu dă nume, dar spune că este sincer în ce spune. „Cred că am mai fost de două sau de trei ori în România, în afară de Gărâna, Timişoara, şi acum la Bucureşti. Şi de fiecare dată am văzut muzicieni români foarte buni.
Se cântă muzică bună în România. Am luat masa aici, în Bucureşti, cu Chick Corea, la un restaurant unde cânta o trupă. Foarte bine cântau. Şi nu e prima dată când văd români cântând bine. Nu am văzut multe locuri în România, dar am cunoscut mulţi muzicieni de mare valoare şi am ascultat un jazz bun”, mărturiseşte Stern, apoi adaugă:
„Voi reveni oricând cu plăcere în România. Publicul este avizat, receptiv. Mi-ar plăcea să fac un jam session într-un club cu muzicieni locali. Eu voi avea de învăţat de la ei, poate şi ei de la mine. În Europa sunt, din păcate, tot mai puţine cluburi de jazz şi blues. În orice caz, nu aşa multe ca-n Statele Unite. Aici, am văzut locuri de cântat chiar mai interesante decât în Anglia, unde cluburile au fost invadate de house şi beat”.
Se încarcă comentariile...
