Marele Lohengrin Centenar, un spectacol total
0
O sută de ani de glorie naţională, cu puternice rezonanţe internaţionale, venite prin producţiile proprii, prin artiştii indigeni celebri care le-au animat şi prin portarea personalităţilor şi glasurilor lor în lumea largă, în teatre renumite.
Un secol de la instituţionalizarea care a dat formă oficială unei existenţe ce a inclus alţi 36 de ani anteriori, de când s-a reprezentat primul spectacol cu „Linda di Chamounix” de Donizetti al unei companii independente româneşti de sub auspiciile Teatrului Naţional, ce aştepta febril să fie denumită Opera Română, graţie eforturilor dirijorului George Stephănescu.
Nu sunt cuvinte mari. Este pura realitate. Ne mândrim cu uriaşa reputaţie a Operei Naţionale Bucureşti, indiferent că scena a purtat denumiri diferite, Opera Română, Teatrul de Operă şi Balet, Opera Naţională din Bucureşti şi că locaţiile din Capitală au fost diverse, de la Teatrul Liric „Leon Popescu” la actualul sediu. Faima, renumele sunt aceleaşi şi a fost şansa actualei conduceri, Daniel Jinga, manager-director general interimar, Rareş Zaharia, director general adjunct, Ethan Schmeisser, director artistic, de a le sărbători, obligatoriu, cu o nouă producţie a operei „Lohengrin” de Wagner, titlu cu care tânăra companie de stat şi-a început drumul de onoare la 8 decembrie 1921, sub bagheta lui George Enescu.
Istoricii consemnează distribuţia spectacolului inaugural, în care au cântat tenorul Romulus Vrăbiescu (Lohengrin), soprana Elena Ivony (Elsa de Brabant), baritonul Grigore Teodorescu (Friedrich de Telramund), soprana Elena Roman (Ortrud), basul George Folescu (Henric Păsărarul, rege german), bas-baritonul Grigore Maggiari (Heraldul). Regia a aparţinut lui Adalbert Markowsky de la Volksoper Viena.
După 46 de ani, o nouă producţie reapare pe afişul bucureştean în montarea marelui regizor Jean Rânzescu, dirijată fiind de Mircea Popa, din nou într-o distribuţie integral românească, greu de egalat până în zilele noastre. Este în epoca din care amintirile serii de premieră, 3 martie 1967, dăinuie puternic. Vocea luminoasă a lui Ludovic Spiess în rolul titular s-a pliat portativelor wagneriene cu autoritate plină de generozitate – o rară mixtură, de la duioşia şi blândeţea primelor adresări, până la mâhnirea şi resemnarea serenă din final, trecând prin accente eroice şi declamaţii de forţă. Alături de Spiess, în rolul Elsa, o soprană de mare cultură stilistică aparţinătoare şcolii germane, Elisabeta Neculce. Puterile dezlănţuite ale baritonului David Ohanesian au conferit ascuţiş nemilos, răutate şi duritate extremă lui Telramund, în timp ce Zenaida Pally a fost o Ortrud ale cărei avalanşe somptuoase şi pătrunzătoare de sunet, neînduplecate dar şi insinuante, parcă izvorau din tenebrele Infernului. Velurul glasului de bas al lui Nicolae Florei a învăluit într-un cald umanism partitura Regelui, după cum, de frumoasă calitate au fost rezonanţele vocii baritonului Ludovic Konya, Heraldul.
Staruri devenite legendare, toate plecate în tărâmul infinit al legendelor.
S-au mai scurs 44 de ani şi la ediţia XX a Festivalului George Enescu, septembrie 2011, s-a conceput o altă producţie de către Cătălin Ionescu-Arbore (coordonare artistică şi light design), avându-l alături pe regizorul Ştefan Neagrău. La pupitru, Cristian Mandeal. A fost primul „Lohengrin” cu o distribuţie compozită. La premieră, alături de invitaţii internaţionali Johan Botha (arhicunoscut tenor wagnerian), Emily Magee (rafinată Elsa) şi Petra Lang (tumultuoasă Ortrud), au cântat Valentin Vasiliu, Horia Sandu şi Vasile Chişiu.
Lohengrin 2021. Petra Lang, Valentin Vasiliu, actorii Anda Saltelechi şi Rareş Florin Stoica, Diana Gouglina
Este ceea ce s-a petrecut şi acum, după 10 ani când, pentru cea de-a patra producţie istorică în România, nu s-a programat o distribuţie pur naţională, cel puţin pentru unul dintre cele trei spectacole din decembrie care au marcat sărbătoarea Centenarului. Deşi ar fi fost posibil. Aşadar, Daniel Magdal (Lohengrin), Marta Sandu-Ofrim (Elsa), Valentin Vasiliu (Telramund), Madeleine Pascu (Ortrud), Marius Boloş şi Filip Panait (Regele), Dan Indricău şi Vasile Chişiu (Heraldul) s-au întreţesut cu Petra Lang (din nou Ortrud), Benjamin Bruns (Lohengrin) şi Diana Gouglina (Elsa).
Întrucât cast-urile româneşti vor domina anul ce vine, chiar cu alte intrări în roluri precum Iulia Isaev (Elsa), Cătălin Toropoc (Telramund), Sidonia Nica (Ortrud) sau Florin Simionca (Heraldul), am preferat acum o seară în care au evoluat toţi oaspeţii străini, improbabili în alte ocazii.
Marca „Silviu Purcărete”
Regizor de blazon, cu abundente semnături în lumea teatrului, dar cu mai rare incursiuni în cea lirică (observ printre rânduri „Roberto Devereux” la Wiener Staatsoper, „Parsifal” la Scottish Opera, „Boema” la Essen şi îmi amintesc un şocant „Gianni Schicchi” chiar pe scena din Splai cu prilejul unui scurt turneu al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca), Silviu Purcărete a debutat acum la Opera Naţională Bucureşti pentru acest Mare Lohengrin Centenar îndelung aşteptat, în compania lui Dragoş Buhagiar (scenografie şi light design) şi a lui Rareş Zaharia (coordonator artistic regie).
Silviu Purcărete este un gânditor care nu lasă nefiltrată naraţiunea, chiar dacă aparţine chiar compozitorului, autor şi al libretului. O tălmăceşte ideatic în cheie modernă, stârnind, provocând, într-un fel inovând dar, în definitiv, captivând. Cumva, doreşte să analizeze muzica, fapt inutil şi poate riscant, dar cu rezultate incitante. Pentru mine, începutul a fost dezolant, din motive pur personale. Adversar dintotdeauna al „desluşirilor” regizorale în timpul uverturilor sau preludiilor orchestrale, aş fi dorit să mă cufund cu capul plecat în sonurile wagneriene purificatoare, în culmile maiestuoase şi apoi să pătrund în tramă, fără să mi se ofere în penumbră o scenetă explicativă, portativele fiind arhisuficiente.
Dar, după aceea, a venit marea reuşită a spectacolului. Dublarea fizică a eroilor principali nu este de concepţie nouă. Recent chiar controversata regizoare olandeză Lotte de Beer s-a folosit de un asemenea procedeu într-o producţie cu „Aida” la Opéra Bastille în care dublurile cântăreţilor erau marionete hidoase, ce impurificau totul. Numai că aici, însoţirea cu alter-ego-uri a fost realizată extraordinar. Îi numesc pe tinerii şi deja marii actori István Teglás – Lohengrin, Anda Saltelechi – Elsa, Alina Petrică – Ortrud, Rareş Florin Stoica – Telramund,
Benjamin Bruns, actriţa Alina Petrică, Diana Gouglina
Purcărete foloseşte dublajele pentru exprimări de gânduri, de atitudini, senzaţii, stări, staze, care îmbogăţesc, detaliază trăirile eroilor vocalişti, trataţi destul de static. Toţi actorii sunt admirabili, expunând pantomime de lux, impresionante, cu mişcări complexe de corp, contorsiuni de segmente şi chipuri, după caz, eterice sau malefice, venind şi din talent de adevăraţi dansatori, balerini chiar, cu mobilitate extremă. Plus, mimi desăvârşiţi. Şi acum îmi vine în minte creaţia Alinei Petrică, vrăjitoare costumată în negru diavolesc, devenită alcoolică după înfrângerea lui Telramund şi care în ultima scenă pare iniţial strunită în acţiuni de adevărata Ortrud. Este sufletul ei cumplit care nu se ostoieşte, iar când scapă din înlănţuire se năpusteşte pe căruciorul-lebădă din care extrage o păpuşă homunculus ce ia o traiectorie ciudată odată cu apariţia lui Gottfried, prinţul de Brabant. Îi va fi smulsă din braţe de însuşi acesta, după care, definitiv învinsă, se pune pe… fumat. Ce să mai vorbim de senzuala Anda Saltelechi, ce exprima psihicul sensibil al unei eroine total dezavantajate de persoana cântăreţei? Exemple sunt multe. Într-un cuvânt, spectacol total, muzică şi teatru cu puteri cinematografice.
Doar puţină lumină există în acest „Lohengrin”. Peisajul sumbru se menţine pâna la victoria eroului titular, când coriştii îmbracă mantale albe. Până atunci, strălucirea venise din costumele celor doi principali şi din frumoasa, esenţializata ghirlandă de stele ce însoţeşte sosirea lui Lohengrin într-un pat cu baldachin, care avea să devină uriaş în scena nupţială, cu perne imense pentru un erotism intens al actorilor. În general scena rămâne cvasi-întunecată, este populată doar cu unele obiecte de decor, lăsând liber spaţiul pentru actorie.
Momente epice de reţinut sunt lupta dintre Lohengrin şi Telramund, cu agitaţii sterile din partea ultimului, în faţa implacabilităţii Eroului Luminii ce loveşte decisiv cu spada, într-o admirabilă mişcare stilizată. Friedrich este apoi evacuat într-un… scaun cu rotile. Aş mai aminti, ritualul îmbrăcării rochiei de mireasă de către Elsa pe lunga masă a petrecerii festive. Sau finalul, când mesageri ai Graalului (Parsifal, Amfortas, Titurel, conform schitelor scenografice din caietul-program), de staturi colosale, vin să-l extragă pe perdantul Lohengrin care, rămas aparent minuscul, pare practic aneantizat. Mai sunt destule cadraje, imposibil de reprodus, de vreme ce spectacolul se cere văzut negreşit.
Câteva neclarităţi vin spre finalul operei, oscilaţia Regelui în ultima scenă între a alege coroana sau un coif militar, o spadă tradiţională sau un… AKM şi chiar cadrul descris mai înainte cu embrionul uman disputat între spiritul lui Ortrud şi cel al lui Lohengrin, întrupat în Prinţul de Brabant. Purcărete deschide multe porţi, nu toate potrivite intenţiilor wagneriene.
Cântăreţii
Benjamin Bruns şi Diana Gouglina
Performerul serii a fost tenorul german Benjamin Bruns (41 de ani) în rolul titular, cu un glas de fascinant lirism, ce capătă accente incisive în declamaţiile eroice. Mezzevoci de moliciuni seducătoare au impregnat misterios Povestirea Graalului iar pianissime duioase au făcut din ultimul „Mein lieber Schwan!”, urmat de exclamaţia fortissimo „Leb wohl! Mein süßes Weib!”, clipe de referinţă. Grosimea de sunet nu-l recomandă drept un adevărat (poate nici viitor) Heldentenor, dar inflexiunile şi tentele coloristice rămân exemplare.
Pentru teribilul rol Ortrud, compatrioata lui Bruns, Petra Lang (59 de ani), a revenit la Bucureşti cu aceleaşi energii debordante, pe care le-a expus dominator, chiar dacă smalţul vocii s-a mai estompat, frazele – îndeosebi cele acute - se fragmentează în respiraţii şi vibrato-ul are tendinţe de lărgire.
Soprana bulgară Diana Gouglina (31 de ani) s-a arătat oscilantă în parcurgerea partiturii, începând cu destul vibrato şi sunete fără rotunjimi, ce afectau fermitatea emisiei în visul Elsei „Einsam in trüben Tagen”. În special actul secund, privat fiind de sunete aerate, a servit-o mai bine. De fapt, glasul tinerei artiste, având la activ doar două roluri mai însemnate, Tatiana ceaikovskiană şi… Elektra (!) lui Richard Strauss, se bazează în special pe registrul central „plin”, inconsistenţele apărând peste linia de sus a portativului.
Petra Lang şi Valentin Vasiliu
Baritonul Valentin Vasiliu a conceput un Telramund solid, stăpân pe accentele şi simţul declamaţiei în fraze, după un start mai firav şi unele momente din debutul şi sfârşitul actului al II-lea în care confruntarea cu sonorităţile orchestrei l-a dezavantajat.
În rolul de bas al Regelui Heinrich der Vogler, Filip Panait n-a arătat autoritate şi amploare de suveran în cânt, în pofida unui timbru plăcut, cu tente baritonale sau chiar mai sus decât atât.
Heraldul (Der Heerufer) a fost interpretat cu ţinută de baritonul Vasile Chişiu. Sunet gutural.
Ansamblurile…
… Operei Naţionale Bucureşti s-au situat pe una din culmile rar atinse. Sub bagheta lui Tiberiu Soare, orchestra a sunat compact şi omogen, cu atacuri precise şi sonorităţi bine construite. Preludiul a fost aşa cum mi l-aş fi dorit, cu cordari rezonând vaporos, „lemne” încălzind sunetul şi apogeu în tutti fără ostentaţie. Acompaniamentul vocilor a fost potrivit condus, cu excesele notate mai înainte, violenţa deseori remarcată la baghetă fiind detectabilă poate doar în explozivitatea Introducerii la actul al III-lea. Şi dacă neatenţia nu i-ar fi învăluit în primele pagini ale celei de-a treia scene a actului ultim pe trompetiştii plasaţi în loja proscenium, prestaţia instrumentiştilor s-ar fi putut aprecia ca fără reproş.
La fel precum cea a coriştilor (dirijori Daniel Jinga şi Adrian Ionescu), pentru care remarcile vin în direcţia nuanţărilor, cântului în mezzoforte, murmurului în piano. Restul era ştiut şi la îndemâna vastei experienţe.
O simpatică şi inedită găselniţă a regizorului. Proiecţia pe un mic ecran lateral a mâinilor lui Daniel Jinga dirijând corul nupţial „Treulich geführt ziehet dahin”, cântat cu elan domol din arlechinul stâng al scenei.
„Lohengrin” de Wagner – Purcărete la Bucureşti, o producţie demnă de sărbătoarea de 100 de ani a primei scene lirice naţionale, ce va dăinui prelung, în funcţie de… distribuţii.
Se încarcă comentariile...
