Jacqueline Bisset, actriţă: „România îmi aminteşte de copilăria mea“

Jacqueline Bisset, actriţă: „România îmi aminteşte de copilăria mea“

Jacqueline Bisset a fost invitată de onoare a Galei UNITER, desfăşurată la Teatrul Odeon din Capitală

Actriţa în vârstă de 67 de ani, socotită una dintre cele mai frumoase femei din lume, vorbeşte despre importanţa defectelor: „Mă emoţionează dramele oamenilor, nu succesele“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jacqueline Bisset a fost prezentă în România la începutul săptămânii, ca invitată de onoare a Galei UNITER. Una dintre cele mai cunoscute actriţe de origine britanică din lume şi una dintre cele mai active, Bisset a încheiat cu o lună în urmă filmările pentru un miniserial BBC, „Dancing on the Edge", o poveste din anii '30, în regia lui Stephen Poliakoff.

În apartamentul Hotelului Intercontinental din Bucureşti, actriţa îşi retuşează machiajul şi se aşează pe canapea, picior peste picior. Pantalonii ţigaretă negri şi pantofii cu vârfuri ascuţite îi dezvăluie gambele subţiri ca de balerină.

Zâmbeşte şi, înainte să se lase fotografiată, se machiază singură în câteva momente, fără să aibă deloc aere de vedetă. Vorbeşte o engleză rasată - întreruptă din când în când cu expresii în franceză (mama sa a ţinut ca Bisset să aibă o educaţie aleasă şi să studieze în franceză).

„Weekend Adevărul": Nu e prima dată când sunteţi la Bucureşti. Aţi venit anul trecut, la TIFF, şi de atunci v-aţi tot întors şi pentru Festivalul Enescu, şi pentru câteva premiere de film. Care a fost momentul când aţi ştiut că vreţi să reveniţi în România? Ce vă place aici?

Jacqueline Bisset: Mă simt bine-venită. Şi sunt impresionată de cultură. Sunt conştientă cât de mult înseamnă cultura pentru o ţară care a avut un trecut zbuciumat... Îmi place să mă plimb prin parcurile voastre şi să privesc oamenii. Simt că pot vedea o felie de viaţă reală, autentică. Amestecul de oameni în vârstă - care au suferit de-a lungul vieţii - copii şi nepoţii lor mă emoţionează.

E o imagine contrastantă, aţi trăit şi aţi filmat, de-a lungul timpului, în cele mai aglomerate oraşe ale lumii... 

 Acum locuiesc în Los Angeles şi, de cele mai multe ori, am senzaţia că mă aflu în mijlocul unui conglomerat de tineri care nu fac altceva decât să muncească din răsputeri ca să răzbească în industria cinematografică. Sunt în căutarea vieţii. Vreau să văd oamenii trăind; stând la soare, pe bănci - e atât de frumos! Copacii, sunetul păsărilor, toţi porumbeii... Am crescut la ţară. Pentru mine, toate astea sunt nostalgii: România îmi aminteşte de copilăria mea.

Un prieten postase pe Facebook zilele trecute: „Mă plimbam prin Cişmigiu şi Jacqueline Bisset a trecut pe lângă mine. Nu mi-a venit să cred!". Sunteţi conştientă că oamenii vă admiră, vă gândiţi la asta când sunteţi în public?

Nu. Risc! Altfel, ajungi să stai doar în casă. La început, îmi era teamă să merg în parc. Dar m-am gândit: „OK, ce se poate întâmpla? Îmi pun hainele sport şi ies, trebuie!".

Vă întrebam şi fiindcă aţi spus într-un interviu că vă pricepeţi la intimitate, că nu vă place prea mult expunerea. Cum aţi învăţat, fiind totuşi o vedetă, să vă păstraţi zona de confort?

Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Dacă sunt nevoită să merg undeva, o fac pentru că ţine de profesia mea. Dar nu am căutat niciodată publicitatea. Mulţi actori o caută, deşi pretind că îi enervează. Dacă ies din casă fără să fie vorba despre un eveniment profesional, ies fără să spun nimănui. Plec, pur şi simplu. N-am suferit foarte mult din cauza publicităţii. Am avut perioade când am făcut filme cu multă publicitate şi am fost urmărită, dar, de obicei, oamenii mă lasă în pace, sunt politicoşi. Îmi dau seama că e neobişnuit, dar nu ştiu de ce se întâmplă.

Aveţi o relaţie bună şi cu jurnaliştii, vă plac interviurile.

Discuţiile cu jurnaliştii mă îmbogăţesc. Asta se întâmplă din ce în ce mai rar cu prietenii: nu te ascultă, preferă să vorbească despre ei. (Râde) Atât de mulţi oameni vorbesc doar despre ei înşişi! Or, mie îmi place să dezbat idei, să fac comparaţii... Probabil, cea mai mare calitatea a mea, dar şi cel mai mare defect este că sunt interesată de oameni. Pun foarte multe întrebări. Unii mă întreabă: „Ce faci, îmi iei un interviu?" Oamenii sunt o sursă inepuizabilă de entertainment. Fiecare om e o poveste. Când privesc necunoscuţi, mă gândesc: cu cine mi-ar plăcea să vorbesc? Am văzut zilele trecute nişte oameni în vârstă, interesanţi, însă şi foarte trişti. Par învinşi, dar ştiu că sunt plini de poveşti incredibile. La fel cum ştiu că e greu să rămâi senin când îmbătrâneşti.

Aţi plătit un preţ pentru celebritate?

Înainte de Gala UNITER, vorbeam cu directorul hotelului unde am fost cazată. L-am întrebat: „Cu ce să mă îmbrac? Să mă îmbrac pentru audienţă, pentru oamenii de teatru sau pentru marele public?" A răspuns: „Pentru public!" „Chiar dacă acea versiune a mea nu e atât de aproape de mine?"  Mi-a spus: „Fii naturală, dar indiferent ce decizi, vei fi privită ca o divă de publicul din România". M-am gândit: O, Dumnezeule! Sunt orice altceva decât o divă în viaţa personală! Până la urmă, sfârşesc întotdeauna în rochia care mă face să nu arăt prea grasă! La asta se reduce totul pentru o femeie! (Râde)

Şi ieşiţi în public unde trebuie să vă jucaţi rolul?

N-aş spune neapărat că joc un rol. Doar că diferenţele dintre viaţa reală şi imaginea publică pot fi, uneori, un mare consum nervos. De fapt, lucrul cu care ne luptăm este că vrem să ne simţim bine. Aşa că dacă te îmbraci cu ceva care nu te reprezintă şi nu te simţi confortabil, asta devine o barieră în calea celor pe care vrei să-i cunoşti. Când am terminat şcoala şi n-aveam nici cea mai vagă idee despre cine sunt, îmi doream să arăt mai sexy decât sunt. Însă nu făceam faţă efectelor: bărbaţii îmi dădeau târcoale şi mă simţeam prost, îmi venea să le spun: „Ce vreţi de la mine?" (Râde) Sunt imagini cu actriţe, atât de frumoase şi de pline de strălucire... Generează confuzie. Văd asta în Los Angeles zi de zi: fetele se îmbracă strident. Ceea ce transmit e că, mental, nu sunt în echilibru cu felul în care arată. Par stângace, cu sâinii pe-afară şi fustele prea scurte.  În Franţa, femeile sunt mult mai simple, dar mai elegante şi mai pline de încredere. Toate vrem să fim încrezătoare, însă trebuie s-o facem în aşa fel încât să nu trezim teamă.

Care e lucrul pe care îl preţuiţi cel mai mult când vine vorba despre feminitate?

Inima. Sentimentele. Sensibilitatea faţă de ceilalţi.

De-a lungul carierei, aţi jucat cu mari actori şi cu regizori legendari. Fiind femeie, şi una foarte frumoasă, cum aţi gestionat asta faţă în faţă cu nişte bărbaţi puternici?

Prin ignoranţă. (Râde) Actorii mari au egouri mari. Nu am dat niciodată un pas înapoi. Am tăcut şi i-am lăsat să-şifacă treaba. Nu-mi plac confruntările frontale, pentru că pot deveni o leoaică. Şi-apoi, e mai greu să te retragi. În cele mai multe cazuri, e vorba, de fapt, despre frică. Frica de a fi desconsiderat, de a nu fi respectat. Însă dacă cineva nu te respectă, nu poţi schimba asta. Poate părea demodat ce spun, dar femeile, oamenii, trebuie să negocieze permanent unii cu alţii.

Aţi lucrat cu François Truffaut, unul dintre regizorii Noului Val Francez care au încălcat regulile pentru a inventa un nou cinema, dar aţi lucrat şi la Hollywood, unde a respecta reţeta e esenţial. Cum e mai uşor pentru un actor, să încalce sau să respecte regulile?

Nu cunosc nicio regulă! (Râde) Pur şi simplu mă alătur unui grup de oameni care lucrează împreună. Când începi să lucrezi la un film, speri că există un lider şi un concept. Şi dacă ştii ce vrea regizorul, încerci să intri în lumea lui. Dacă e vorba doar de poveste, dai tot ce poţi ca maşinăria să funcţioneze, însă n-ai acelaşi sentiment de protecţie pe care-l ai când lucrezi cu un regizor puternic, ca un bunic care îmbrăţişează întreaga echipă.

Dar, după ce regizorul dă direcţia şi vă sfătuiţi cu partenerii, aveţi momente când preferaţi să repetaţi singură?

Astăzi se repetă atât de puţin! Totul e bum, bang şi gata! Eu zic: Putem să jucăm? Haideţi să jucăm, să aruncăm totul în aer! Să vedem, să explorăm. Chiar şi când regizorul nu e prin preajmă. Să nu ne temem de ce se poate întâmpla. Aşa se creează  un subtext care sfârşeşte prin a fi chiar mai puternic decât subtextul iniţial al unei scene.

Ce e cel mai important în relaţia cu partenerul de joc?

Puterea de a-i da suficient spaţiu. De a nu-l critica prea mult ca să nu-i stârneşti nesiguranţa. Mi s-a întâmplat, uneori, ca oamenii cu care jucam să vrea să mă „zdrobească", „să fure scena", cum se spune. E un moment greu. Dar e şi atât de plicticos şi de nedrept! E opusul generozităţii şi iubirii, care ar trebui să fie esenţa actoriei.

N-aţi avut o viaţă uşoară. Aţi stat alături de mama dumneavoastră mai bine de 30 de ani şi aţi avut grijă de ea - suferea de scleroză multiplă. Şi, în tot acest timp, aţi continuat să faceţi filme. Cum aţi reuşit să nu cedaţi?

Eram obsedată ca mamei să-i fie bine. Nu mi-am imaginat niciodată că boala şi chinul vor dura aproape 40 de ani. Nu poţi să ştii ce-o să se întâmple mâine, aşa că pur şi simplu mergi mai departe... A fost crucea mea, dar şi o mare sursă de înţelepciune şi de umor. O lecţie despre viaţă.

Spuneaţi într-un interviu din 2008, referindu-vă la bărbaţii din viaţa dumneavoastră: „Ca orice persoană care se teme de un angajament, îmi era frică să fiu descoperită fiindcă nu eram sigură că e cineva, acolo, de descoperit". Mai aveţi acest sentiment?

Sunt oameni cu care te simţi gol, pentru că nu sunt interesaţi de tine. Apoi, sunt oameni cu care descoperi că ai ceva de oferit şi că există ceva în tine, pe dinăuntru. Nu pot spune dacă lucrurile s-au schimbat. Îmi amintesc de fraza unui scriitor: „Cu cât te defineşti mai mult după impresia pe care o ai despre tine, cu atât devii mai izolat". Am adesea sentimentul că oamenii sunt înspăimântaţi unii de alţii. Asta pentru că nu pun întrebări, nu-i interesează şi nu află cine e cel de lângă ei cu adevărat. Sigur că poţi trăi superficial, deci plăcut. Totuşi, pe mine mă emoţionează dramele oamenilor, nu succesele. E felul în care pot vedea care sunt războaiele lor, cât de mult caracter au şi ce iubesc cu pasiune.

Deci apreciaţi fragilitatea?

Iubesc fragilitatea. Căci nu-iiubim pe oameni pentru cele mai bune calităţi ale lor, ci pentru umanul din ei. 

"Am adesea sentimentul că oamenii sunt înspăimântaţi unii de alţii. Asta pentru că nu pun întrebări, nu-i interesează şi nu află cine e cel de lângă ei cu adevărat."

"Când am terminat şcoala şi n-aveam nici cea mai vagă idee despre cine sunt, îmi doream să arăt mai sexy decât sunt. Însă nu făceam faţă efectelor: bărbaţii îmi dădeau târcoale şi mă simţeam prost, îmi venea să le spun: «Ce vreţi de la mine?»."

"Iubesc fragilitatea. Nu-i iubim pe oameni pentru cele mai bune calităţi ale lor, ci pentru umanul din ei."

"Eram obsedată ca mamei să-i fie bine. Nu mi-am imaginat niciodată că boala şi chinul vor dura aproape 40 de ani. Nu poţi să ştii ce-o să se întâmple mâine, aşa că pur şi simplu mergi mai departe..."

"Diferenţele dintre viaţa reală şi imaginea publică pot fi, uneori, un mare consum nervos. De fapt, lucrul cu care ne luptăm este că vrem să ne simţim bine."


CV

- A jucat alături de Paul Newman şi Frank Sinatra

- Numele: Jacqueline Bisset

- Data şi locul naşterii:13 septembrie 1944, în Weybridge, Marea Britanie

- Cariera:

- Este impresionantă şi cuprinde peste 80 de roluri în filme. A debutat în „Fundătura/ Cul-de-sac", regizat de Roman Polanski.

- Rolul care a făcut-o celebră este cel al iubitei lui Steve McQueen în filmul de acţiune „Bullitt" (1968).

- Obţine recunoaşterea europeană în 1973, când a apărut în „Noaptea americană" a lui François Truffaut.

- A jucat alături de unii dintre cei mai mari actori ai ultimelor decenii, Paul Newman, Albert Finney, Mickey Rourke, Anthony Perkins, în filmele unor celebri regizori, printre care François Truffaut, Claude Chabrol, John Huston, Stanley Donen şi George Cukor.

citeste totul despre: