INTERVIU Mircea Dinescu, scriitor: „Un poet cântând la harpă poate fi mai puţin seducător decât un porc la tigaie“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Dinescu în postură de moşier FOTO: Laurenţiu Nica
Mircea Dinescu în postură de moşier FOTO: Laurenţiu Nica

Mircea Dinescu (62 de ani) a înteles de ceva vreme că  poezia poate fi descoperită peste tot, nu doar în cărţi. Acum, scriitorul aranjează versurile şi face rime cu ajutorul tigăilor şi a proţapului.

Preţ de-o săptămână, în fiecare an, începând din 2010, scriitorul şi publicistul Mircea Dinescu face timpul să curgă altfel decât în restul anului. 

La Cetate Port, un loc din judeţul Dolj de pe malul Dunării, clipele s-au măsurat, între 26 şi 31 august, în vizionări de filme şi arome de mirodenii care-au mocnit la foc mic, cu prilejul Divanului Degustătorilor de Film şi Artă Culinară. Iar experienţa de port cultural, scriitorul o întregeşte prin amintirea că „e un loc unde s-a pogorât odată Duhul Sfânt“. De aceea, înainte de toate, şi-a denumit ansamblul pe care l-a construit la Cetate „Înger Parc“, ca o replică la proiectatul „Dracula Park“. Iar locul a fost populat cu sculpturi cu îngeri. 

L-am găsit pe Mircea Dinescu, în „Înger Parc“, alături de oaspeţii veniţi de prin Balcani, răfoind de zor paginile lecţiei de libertate, comedie şi pe cele ale „poezie de bucătărie“. Când nu găteşte, Mircea Dinescu e cinefil. Iar când nu se uită la filme, dă o fugă până la crama sa din apropierea Cetăţii, unde, în fiecare toamnă se culeg strugurii pentru „Vinul lui Dinescu“.

Weekend Adevarul: La Cetate, îngerii sunt alături de Dumnezeu sau mai degrabă de oameni?

Mircea Dinescu: Să nu ne iluzionăm în ceea ce priveşte îngerii. Îngerii, la Cetate, sunt de lemn, de piatră şi de metal, până una-alta. Cu Dumnezeu lucrurile sunt mai complicate. Acum vreo 80 de ani, aici, unde ne aflăm noi, la câţiva kilometri de Maglavit, Dumnezeu a fost în inspecţie şi nu a mai dat semne de atunci. Din păcate, îngerul capitalismului nu s-a ivit pe aceste meleaguri, boarea societăţii de consum nu circulă deasupra satelor româneşti. Drept pentru care, singurii îngeri pe care îi văd aceşti oameni din zonă sunt ăştia de metal, de lemn şi de piatră.

Din 2010, an de an, v-au trecut pragul atât de multe naţionalităţi, de la greci la sârbi şi de la albanezi la francezi. Ce „furaţi“ cel mai bine de la alte culturi?

dinescu si tuica

E interesantă formula de „port cultural“, pe care eu am vrut să o aplic aici, seamănă de fapt cu porturile de odinioară, aşa cum mi le închipuiam eu. Porturile libere, unde se negustoreau tot soiul de lucruri: de la cereale la fructe, de la obiecte preţioase la lemn. În toate porturile s-au auzit întotdeauna mai multe limbi, de aia oamenii care s-au născut în oraşele în care există porturi sunt în general mai liberi şi cu un sentiment al demnităţii mai mare decât cei care s-au născut în nu ştiu ce văgăuni sau în câmpie. Un port are o deschidere, îţi dă totdeauna sentimentul că poţi să pleci undeva departe sau că vine cineva de undeva, de aia oamenii sunt mult mai deschişi, mai liberi şi mai simpatici ca în alte locuri. E un soi de insulă, se creează aşa, în jurul ideii de artă şi, dacă pe şosea nu te simţi artist sau nu te simţi atât de bun pe cât eşti sau pe cât nu eşti, vii în port, la Cetate şi te simţi, alături de ceilalţi artişti, că eşti şi tu artist. Eşti mai bun ca înainte, uite aşa! Lumea se simte aici altfel decât în mod obişnuit, pentru că nevroza asta colectivă, care bântuie la noi, bântuie şi în toate ţările balcanice şi în fostele ţări comuniste. Astfel putem spune că aici e un mic sanatoriu de tratat angoasele istoriei prin care am trecut şi prin care mai trecem.

Putem spune că aici e un mic sanatoriu de tratat angoasele istoriei prin care am trecut şi prin care mai trecem.

„TOŢI ARTIŞTII AU FOST ÎN RELAŢII BUNE CU VINUL“

În această ediţie, la Divan, accentul a căzut pe comedia balcanică. Cum se toacă râsetele şi se macină chicotele?

Ei bine, e un paradox aici. Balcanii au trecut mai mult prin scâncete şi prin plânsete în ultimii douăzeci de ani şi nu numai, aşa a fost dintotdeauna. Cum se spunea pe vremuri, „butoiul cu pulbere al Europei“, omul balcanic nu a devenit încă european şi nu ştiu dacă aste e neapărat o chestie negativă. Odată ce te joci de-a europeanul, simţi şi dacă eşti dintr-o altă lume, eşti şi frustrat până la urmă şi plin de complexe sau ai complexe de superioritate, pornind de la faptul că nu suntem percepuţi aşa cum suntem noi în realitate. Drept pentru care eu insist asupra faptului că omul din Balcani poate să fie mai simpatic ca omul european aşa, mai comunicativ, mai lipsit de prejudecăţi, mai dintr-o bucată, şi iată chiar şi cu mai mult umor.

Ce leagă atât de strâns filmul de gastronomie? E cumva viţa de vie? Pentru că aici, la Cetate, cele două par destul de trainic împletite.

A fost o idee de-a mea să combin aceste două poveşti, istoria filmului cu cea a gastronomiei. Vinul e un liant în viaţa omului vizavi de artă, toţi artiştii au fost în relaţii bune cu vinul, marea majoritate a artiştilor şi nu numai, drept pentru care sigur putem să spunem că acest festival de artă cinematografică şi artă culinară este într-un fel atins şi de boarea vinului pe care îl produc.

Asezonaţi filmele cu feluri de mâncare?

dinescu si vin

Păi asta e şi ideea: că, dacă avem o seară de filme sârbeşti, gătim mâncăruri sârbeşti. Dacă sunt greci, facem o plăcintă grecească, dacă sunt bulgari tragem un miel gătit bulgăreşte. Mâncarea e şi un mijloc de comunicare până la urmă, unul foarte bun, chiar dacă vorbim diferit, s-ar putea să folosim aceleaşi mirodenii, noi cei din Balcani. Astfel încât ajungem într-o situaţie în care un anumit fel de mâncare sârbească poreclită „mâncare naţională“ să se asemene cu „mâncarea naţională“ din Bulgaria, chiar şi cu felurile aşa zis „naţionale“ din România. Pentru că în toţi Balcanii se fac sarmale, se fac mititei, dar se cheamă cebabcici. Pe de altă parte, însă, există o particularitate, există un ingredient şi un secret al fiecăruia şi al mâncării, deşi se foloseşte aceeaşi materie primă, până la urmă, ceea ce iese diferă. E vorba de talentul fiecăruia de a şti să se joace şi cu puţină imaginaţie când e vorba de mâncare.

UN FESTIVAL LEJER

Ce proiecţie sau gen cinematografic ar merge cel mai bine după un cotlet? Dar după o raţă umplută cu sarmale?

Filmele nu merg, în general, după mâncare, fiindcă noi am inversat puţin. Întâi dăm filmul şi după aceea mâncarea, că e mai bine de obicei. Nu are o legătură directă, evident, chestia asta. E un pretext de a te simţi mai vesel, mai îngăduitor cu cei din jur şi chiar şi cu filmele. Spre deosebire de festivalurile „serioase“, cu sau fără ghilimele, când e vorba de seriozitate, unde un festival de film seamănă cu un colocviu, ori este un soi de concurs auster, unde se pun note şi unde există un juriu, aici, fiind în Balcani, luăm lucrurile, chiar dacă Balcanii sunt mai tragici, le luăm mai uşor. Drept pentru care am avut surpriza să întâlnesc bătrâni regizori care au participat la Cannes, la Karlovy Vary, la marile festivaluri internaţionale şi care despre al nostru au zis „Dom'le, ştii ce bine mă simt aici, pe malul Dunării, cu un pahar de vin, în aer liber şi cu lume simpatică, şi fără oră exactă, şi fără comunicări oficiale?“. 

Peliculele de mic dejun par a fi mai uşoare. Ce-ar trebui vizionat la cină ca să nu pice greu?

Comedia nu pică niciodată greu, fie că este la mic dejun sau la cină. Este şi uşor accesibilă şi digerabilă, de aceea nu putem să o împărţim în comedie de ora 8 şi comedie de ora 23.

Mâncarea e şi un mijloc de comunicare până la urmă, unul foarte bun.

Spuneaţi, la un moment dat, că de la o anumită vârstă, poezia se regăseşte în alte locuri, nu se mai mulţumeşte să se lase îmbrăţişată doar de copertele volumelor. E tigaia un caiet bun? Sunt mirodeniile un bun condei?

Da. Poezia este în aer liber, sub toate lucrurile şi sub toate formele, numai că noi nu ştim să o descoperim. Există evident şi o poezie a bucătăriei. Nu am inventat-o eu, a fost cântată de poeţi importanţi, numai că eu m-am dovedit a fi nu un teoretician, ci un practician în această artă importantă. Pe de altă parte, şi a intra direct în bucătărie e, până la urmă, şi o formă de terapie. Te vindeci de realitatea din jur, poţi să evadezi din lumea în care trăieşti, te joci în acelaşi timp. Există forme de supravieţuire şi de încântare, de deliciu, pe care nu aş fi putut crede că le pot găsi într-o bucătărie, nu într-o cantină. E şi o formă de seducţie, acţionează asupra mirosului, asupra gustului, e un anumit respect faţă de aspectul mâncării. Un poet cântând la harpă poate să fie mai puţin seducător decât un porc la tigaie.

„România, o sală de cinematograf  decăzut“

ingeri

Unul din îngerii din „Înger Parc“

V-aţi înfipt mai tare rădăcinile aici, la Cetate, ştiind că mari gurmanzi, cum sunt italienii, au ridicat în 1900 portul?

Nu. Totul se datorează  hazardului unei cărţi scrise de Ioan Groşan acum vreo 15 ani, de fapt a unei rubrici, în Academia Caţavencu, care se chema „Nuţi, spaima Constituţii“. Aşa am ajuns la Maglavit, invitaţi de un doctor la un chef, odată cu lansarea cărţii la Craiova. Şi de la Maglavit, de pe malul Maglavitului, am văzut acest port. L-am întrebat ce e, iar el mi-a zis că e un fost port agricol pustiu.

 „Hai să-l vedem!“ L-am văzut şi am rămas aici. Să nu uităm că eram la Maglavit, un loc unde s-a pogorât odată Duhul Sfânt. A fost o a doua pogorâre aici, la Cetate. Dumnezeu nu face halte aşa de dese, ca trenul, apare rar întrupat, aşa.

De când e lumea şi Pământul, oamenii i-au văzut ori pe Maica Domnului, ori pe Iisus. Nici Moise nu l-a văzut pe Dumnezeu. Iată că un cioban român l-a văzut pe Dumnezeu în persoană acum 80 de ani şi a conversat cu el. Glumesc, desigur, dar aşa este povestea. De fapt, Dumnezeu nu trebuie văzut, El lucrează cu scule nevăzute.

Dacă România, cea de astăzi, ar fi un film, ce gen cinematografic ar aborda?

Din păcate, România nu e un film. E o sală de cinematograf, în care, în loc să ruleze filmul, se aud doar lovituri, bâzâituri, toată lumea se ceartă, sunt chiştoace pe jos. O sală de cinematograf  decăzut, de cartier, iar pe ecran nu rulează nimic.

STATUL LA COZI, ÎNAINTE ŞI ACUM

Chiar dacă ar rula ceva, din toată zarva, oricum nimeni nu ar mai auzi nimic…

Dacă ar rula ceva, poate lumea ar înţelege, poate ar face linişte, s-ar distra puţin şi-ar urmări spectacolul. Aşa ar accepta şi existenţa unei alte lumi. Cu cât oamenii devin mai mistici la noi, pentru că există şi un misticism de partid şi de stat, la nivel naţional, cu atât impresia e că Dumnezeu se îndepărtează de România. Credinţa aceasta a devenit un soi de gimnastică: târâş pe burtă spre mănăstire, stat la cozi infinite. Românii au mai stat la cozi şi înainte de 1989, târâş, să vină carnea. Acum stau la cozi la biserici, la moaşte sfinte, sperând să primească un semn de undeva.

Există prea curând şanse să se joace ceva pe ecranul-Românie?

Nu va rula nimic! Asta s-ar întâmpla numai dacă cei din sala respectivă nu s-ar mai uita la televizor. La jurnale ce să vadă? Orori, filme de proastă calitate, politicieni, împăraţi, regi, excroci, jigodii, borfete. Nimic bun.

Credinţa aceasta a devenit un soi de gimnastică: târâş pe burtă spre mănăstire, stat la cozi infinite.

Încă de la 16 ani aţi început să vă răzvrătiţi, iar pe post de armă aţi purtat poezia. Acum cu ce va înarmaţi şi ce folosiţi în loc de gloanţe? 

dinescu gatind

Pe atunci eram şi eu un biet copil al plebei proletare, de la Slobozia, care descoperise o modalitate de evadare din lumea provinciei şi chiar am fugit de acasă odată cu o gentuţă de foi pe care aveam scrise poezii. Am evadat din acea lume şi datorită poeziei. În lumea asta, din păcate, nu poţi evada prin orice modalitate. Am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî. Eu încerc să sar, prin cultură, nu ştiu dacă reuşesc. La Divan, an de an ne jucăm puţin de-a arta, de-a prietenia, de-a muzica, de-a cinematografia şi de-a „bucătăreala“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite