INTERVIU Călin Peter Netzer, regizor: „Psihanaliza m-a interesat tot timpul, în «Ana, mon amour»“ VIDEO

COMPETIŢIE Cel mai recent film al regizorului Călin Peter Netzer, „Ana, mon amour“, aflat în selecţia principală a prestigiosului Festival de Film de la Berlin, va fi proiectat pe 17 februarie la Berlinală în competiţia oficială. Pelicula, care are o perspectivă psihianalitică asupra personajelor, pune probleme, „nu este un film cald, de duminică dimineaţă“, spune regizorul.

Filmul, inspirat din romanul „Luminiţa, mon amour“, de Cezar Paul-Bădescu va avea premiera oficială în România pe 3 martie. Regizorul Călin Peter Netzer se întoarce la Berlinală după ce acolo a obţinut, în urmă cu patru ani, Ursul de Aur, marele premiu al Festivalului pentru filmul „Poziţia copilului“. Cu un palmares care include şi filmul care a făcut cele mai multe intrări în cinematografele româneşti de după ’90, cu o poveste despre relaţia dintre un copil ajuns la maturitate şi proprii părinţi, Călin Peter Netzer propune de această dată cu filmul  „Ana, mon amour“ o abordare psihanalitică a unei relaţii de cuplu, a unei poveşti de dragoste. Vorbeşte despre asta cu căldură şi deschidere, asumându-şi componenta foarte personală a demersului: el însuşi a trecut printr-un proces de auto-analiză în ultimii ani. Unul dintre cele mai aşteptate filme ale momentului, „Ana, mon amour“ îi are în rolurile principale pe actorii Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti, iar din distribuţie mai fac parte şi alţi actori precum Adrian Titieni, Vasile Muraru, Carmen Tănase, Vlad Ivanov, Ioana Flora, Răzvan Vasilescu şi Tania Popa.

„Weekend Adevărul“: Când s-a întâmplat să citeşti cartea „Luminiţa, mon amour“ şi cum a început să apară gândul că ar putea deveni un film?
Călin Peter Netzer: Am citit cartea în 2010. M-a interesat de atunci, dar aveam „Poziţia copilului“ în producţie. După ce am terminat cu premiile şi turneul, gândindu-mă la următorul proiect, am revenit la „Luminiţa, mon amour“. L-am contactat pe Cezar Paul-Bădescu. Mi-am dat seama de la început că este destul de dificil să ecranizezi un roman autoficţional. Perioada cărţii se petrece pe o durată de opt, zece ani. Deci, ar fi fost greu să fie un scenariu cronologic. Apoi, am simţit din convorbirile cu Cezar că, de fapt, cartea a fost una terapeutică pentru el. Şi-atunci, fiind cel mai obiectiv din poveste, am venit cu ideea să îl implic, să prezint totul din perspectiva unei psihanalize a personajului masculin - Toma în film. M-am întâlnit cu Cezar şi am stabilit să începem să scriem scenariul.

Am văzut că a contribuit la scenariu şi actriţa Iulia Lumânare.
Iulia a venit după ce am terminat cu Cezar primele drafturi. Ea a făcut şi castingul pentru film, este directorul de casting. Şi am tot vorbit, am mai rescris împreună -  pe parcursul producţiei, scenariul a fost rescris destul de mult.

Ţi-ai dorit să fie şi un punct de vedere feminin asupra scenariului?
Am încercat să vorbesc cu Svetlana Cârstean în timpul lucrului la scenariu, dar mi-a închis toate uşile. Iulia fiindu-mi prietena de mai mulţi ani, având şi cunoştinţe de psihanaliză, a fost şi cel mai apropiat om cu care puteam vorbi despre asta.

De ce te-a captivat ideea de a contura povestea dintr-un unghi psihanalitic?
Psihanaliza m-a interesat tot timpul. Eu însumi mi-am făcut o analiză personală timp de vreo zece ani. Şi m-a interesat la nivel de discurs filmic, cum am putea să facem filmul construind pe un limbaj de asocieri din psihanaliză. Am început să caut tot ce s-a făcut pe această temă, prin arhive, pe Internet şi mi-am dat seama că nu prea s-a făcut un film bun în procedeu psihanalitic, adică nu un film despre Freud, sau Jung. Asta a fost şi provocarea. Am răsutrnat-o pe toate părţile, întrebându-mă: „Cum aş putea face?“.  E complicat să redai o poveste prin psihanaliză într-un film de două ore.

Şi cum ai răzbit?
Aşa, cu capul înainte. (Râde) Scenariul era foarte greu de citit şi de înţeles fiindcă la fiecare secvenţă era trecut timpul, anotimpul, anul şi cititorul avea tendiţa să se ducă mereu înapoi. Teama a fost ca pe ecran lucrurile să nu se rezolve mai bine. Însă, aşa cum intuiam, s-a dovedit că pe ecran ele se rezolvă. „Ana, mon amour“ este un film şi simplu, şi foarte complicat. Cred că nimeni nu o să-l înţeleagă sută la sută - are foarte multe detalii -, dar mizez pe fiecare să ducă cât poate şi să-l prindă povestea.

Filmul, inspirat din carte

În timpul lucrului, ţi s-a întâmplat să te gândeşti la riscul cartea bate filmul?  
Am luat doar povestea cărţii lui Cezar şi am lucrat pe ea. Dacă mă-ntrebi acum cât mai e din carte, cât e ficţiune sau cât e de la mine, nu mai ştiu să-ţi spun. Filmul nu este o ecranizare în sensul clasic. Este inspirat din carte.

Alegi subiecte cu care rezonezi la un nivel foarte personal. Cum te-ai regăsit de această dată în „Ana, mon amour”?
Faţă de „Poziţia copilului“, aici am avut avantajul că eram mult mai liniştit din punct de vedere emoţional, priveam lucrurile oarecum din afară. Dar sigur că am trăit şi eu o experienţă oarecum similară, şi de aceea m-a şi interesat subiectul. Nu ştiam însă cum să pun totul în pagină. De aici, romanul „Luminiţa, mon amour“, practic, aşa am început să construiesc. Filmul este unul  în care cred că o parte din viaţa fiecăruia se regăseşte pe undeva.

Ce te atrage la aceste teme umane, relaţionale?
Este o fază, o etapă prin care trec. Sunt problemele cu care am trăit în ultimii ani şi, deci, sunt cele mai recente. Despre ele pot să vorbesc cel mai onest.

Povestea din „Ana mon amour”, spuneai, este cea a unui om care încearcă să înţeleagă cum ceea ce n-a spus sau n-a făcut, i-a transformat de fapt viaţa.
Lucrurile care nu se spun sau nu se fac se stochează undeva în inconştientul nostru. Ne uităm la oameni şi considerăm că sunt aroganţi sau nesimţiţi, dar ei de fapt sunt foarte sensibili şi se apără. De multe ori, purtăm măşti. Vorbim despre un efect pe termen lung. Ţine şi de practica psihanalitică, nu? Să spui necenzurat orice-ţi trece prin cap. Este un adevăr care bun, prost, aşa cum e el, este pus pe masă şi-atunci măcar ştii mai multe despre tine, îţi ştii dorinţele cenzurate de moarlă. E mult mai bine să faci asta şi, în general, e mult mai bine ca toţi oamenii să facă o analiză, să ştie nişte lucruri despre ei aşa cum sunt. Până la urmă, toate se întorc împotriva ta la un moment dat. Dacă nu din exterior, o să te pedepseşti tu. Aşa, poţi să te descurci cu ele mult mai bine decât când omiţi, minţi, ascunzi.

Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti, în filmul „Ana, mon amour“

„I-am trimis pe actori la psiholog”

Cum i-ai ales pe Mircea Postelnicu şi pe Diana Cavallioti pentru rolurile principale?
I-am căutat vreun an şi ceva. (Râde) Am făcut un casting destul de lung împreună cu Iulia Lumânare. Am fost şi la Institut, am dat anunţ, au fost şi studenţii, a venit o groază de lume. Am fost şi în provincie. Mircea Postelnicu a dat o probă foarte bună şi se asemăna cel mai mult cu ceea ce îmi imaginam pentru personajul principal masculin. Pe Diana Cavallioti o ştiam, evident, dar a dat casting şi s-a potrivit foarte bine pe rol. După casting, am ţinut-o încă un an în repetiţii cu cei doi.

Eşti apropiat de actori. În ce fel  ai lucrat cu ei?
Încerc să mă împreitenesc cu actorii şi să mă apropii de ei cu mult timp înainte de filmări. La repetiţii se stabilesc de fapt personajele. Când ajungem pe platou, lucrurile sunt deja învăţate şi ce se întâmplă e doar un fel de livrare. Ai treizeci  de zile de filmare pentru o sută douăzeci de pagini pe care trebuie să le termini şi nu mai suntem în Italia anilor ’70, în vremurile lui Fellini, când se creează pe platou. Totul costă. Aşa că ne-am pregătit foarte bine. Ne-am întâlnit regulat, am vorbit despre scenariu, la un moment dat chiar i-am rugat la unele replici să rescrie dialogul acelei secvenţe. Apoi, i-am trimis la psiholog, să facă nişte luni de terapie personală, ca să înţeleagă. Acelaşi lucru l-am făcut şi cu Adrian Titieni, care joacă rolul psihiatrului în film. Întregul process de lucru a fost ca un fel de introducere în psihanaliză. Şi abia după ce au înţeles resorturile din poveste, din scenariu, am început să lucrăm efectiv la personaje.

Să ne aşteptăm la o poveste de dragoste ieşită din tipare, la ce să ne aşteptăm?
Este o poveste de dragoste, una care devine co-dependentă. Prin trecutul personajelor, filmul încearcă să explice de ce au ajuns ei în acel punct şi nu să arate cu degetul.

Este vorba despre o relaţie transformatoare?
Ea începe să facă o analiză personală, fiindcă merge din rău în mai rău. Şi el o susţine. Doar că, până la urmă, asta se întoarce împotriva lui. Şi când ea îşi revine, el este cel care cade cumva în locul ei. De aici drama.

În ce fel te formează relaţiile cu ceilalţi?
Cred că sunt un om destul de maleabil şi că am contribuţia mea de apropiere şi de adaptare… Când doi oameni lucrează împreună, ajung la un numitor comun pentru că se mulează unul pe celălalt. Ar trebui mai degrabă să-i întrebăm pe ceilalţi, fiindcă asta este doar ce cred eu. De exemplu, actorii, de obicei, chiar dacă le dai toată atenţia, devin geloşi. Dar sunt o groază de oameni în echipă cu care vorbeşti când ajungi pe platou: operatorul, inginerul de sunet... Asta e altă temă analitică. De obicei, le recomandam actorilor lecturi la temă. (Râde)

Ziceai într-un interviu că cel mai teamă îţi e de tine însuţi. Filmul este o formă de terapie?
Da, oricât de implicat sau de obiectiv ai fi. La fel ca „Poziţia copilului“, şi filmul „Ana, mon amour“ derivă dintr-o practică psihanalitică a mea.

Sunt în film şi nişte scene care, de exemplu, mi s-au întâmplat mie. Uite, un gest al personajului Toma care e de la mine: felul rece în care se comportă faţă de mamă, faţă de părinţii lui.

Au trecut patru ani de la „Poziţia copilului“. Te-ai schimbat în acest timp?
E greu să răspund fiindcă e vorba de mine. Probabil că da.

Apropiaţii îmi spun că m-am maturizat. Şi că şi filmul „Ana, mon amour“ este un film matur. Acum, am şi lucrat foarte mult la el. (Râde).

Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti, în filmul „Ana, mon amour“

„Mă pregătesc să nu am aşteptări foarte mari la Berlinală“

Eşti din nou în selecţia mare la Berlinală. Cu ce gânduri te pregăteşti să mergi? Ai avut deja experienţa supremă, să spunem aşa, câştigarea Ursului de Aur.
Mă pregătesc să fiu calm şi să nu am aşteptări foarte mari. Deşi, în acelaşi timp, am… Lumea de la Berlinală şi câţiva dintre cei care au văzut filmul în fază de montaj vorbesc frumos, spun că le-a plăcut. Se poate întâmpla orice, nu se ştie nicioadată.

În orice caz, chiar şi numai faptul că filmul a fost selectat este foarte important, chiar dacă am luat Ursul de Aur cu “Poziţia copilului”.

E o presiune…
Este, da. Am trimis filmul la Berlin destul de devreme şi răspunsul lor a venit chiar a doua zi. Era o scrisoare entuziasmantă. Ziceau că sunt încântaţi de film şi că se bucură foarte mult să mă primească din nou la Berlinală.

Ce ţi-a adus Ursul de Aur în termeni de deschidere pe piaţă cinematografică internaţională şi românească?
Acum mi-a adus că “Ana, mon amour”  o să fie ultimul film proiectat în competiţie. (Râde) Voi închide Festivalul de la Berlin. Ceea ce însă nu mă încântă neapărat fiindcă spre final lumea deja pleacă, şi pleacă şi mulţi ziarişti. Dar organizatorii au insistat că îl consideră un moment important al Festivalului şi că vor să aibă câte un astfel de moment pe toată durata, nu doar la început. În rest, mi-a adus faptul că finanţarea filmului a mers mult mai curat şi mai fluent. Şi interesul. Mai toată lumea se întreabă când îl va vedea.

Te-ai născut la Cluj, apoi ai plecat în Germania, acum eşti stabilit la Bucureşti şi ca regizor, călătoreşti prin toată lumea. Cum ţi-a marcat identitatea experienţa multiculuturală?
Pe de o parte, a fost bine şi m-a ajutat, pentru că am înţeles mai multe mentalităţi şi am văzut lumea cu alţi ochi. Fiindcă am stat în Germania, când am venit înapoi în România la facultate, am văzut lucrurile altfel.  Pe de alta, a fost o perioadă cânt pendulam undeva între Germania şi România şi eram într-un no man’s land, nu mai ştiam care este ţara mea, casa mea. Acum, aceste lucruri s-au mai estompat, sunt mult mai autohton, fiindcă de vreo douăzeci de ani stau în Bucureşti. Şi perspectiva s-a schimbat: trăiesc în ea, deci încep s-o înţeleg.

Povesteai că ţi-ai găsit refugiul când erai mic în sălile de cinema. Ce loc ocupă singurătatea în viaţa ta de regizor?
Unul destul de important. Singurătatea e un lucru de care am nevoie, dar care în acelaşi timp nu-mi place. (Râde) E un rău necesar. Am de multe ori nevoie de singurătate ca să diger, să mă gândesc şi să filtrez. Nu numai raportat la un film, ci la viaţa mea. Sunt totuşi un om paradoxal, fiindcă sunt şi sociabil. Cum fluctuam înainte între Germania şi România, aşa fluctuez acum între cel sociabil, şi cel care la un moment dat dispare şi are nevoie de singurătate.

Cu „Poziţia copilului“ ai avut parte nu numai un premiu foarte important, ci şi de cele mai multe intrări în cinematografele româneşti pentru un film de după ‘90. Când începi să lucrezi la un film, iei în calcul publicul?
Da, dar nu e pe primul loc. Subiectul poate să devină mult mai important şi atunci risc şi fac un film fiindcă aşa văd, sunt şi simt. Altfel, intrăm într-o poveste mai complicată despre filmul românesc şi ce vrea lumea să vadă la cinema. Când un film e premiat, are şanse mari să facă multe intrări, pentru că preia publicitatea de la festivaluri, iar dacă îl programezi repede, e şi mai mare impactul.  Ţin să mărturisesc că în aceste momente, fiindcă mă gândesc la următorul proiect, chiar îmi trece prin cap să fac ceva care să fie ceva mai de public. Sigur, evaluez lucrurile. Pe de o parte - şi nu o să intru acum în povestea cu filmul „Selfie“ -  poţi să faci o comedie de bună calitate, care să aibă 200.000 de spectatori, adică maximul care ar fi posibil în România. Pe de alta, mă gândesc: „Bun, şi ce îmi aduce asta?“ Banii nu ţi-i scoţi dintr-o treime din încasări, cât îi primeşti de la distribuitori.

Mă contactează lumea din America, de la Hollywood, testează terenul, să facem un film în limba engleză. Ar fi tentant. Şi aici chiar intrăm într-o cu totul altă lume, cea a industriei americane unde publicul este pe primul loc, inclusiv dacă vorbim despre un film independent.

Întrebam şi în sensul în care e parte din dorinţa ta de a aduce pe ecran nişte poveşti cu o componentă mare de universalitate.
Oamenii s-au regăsit în „Poziţia copilului“ şi se vor regăsi şi în „Ana, mon amour“. La „Poziţia copilului“ a fost şi inspiraţia de a face lansarea filmului imediat după Berlinală, într-un moment în care presa vuia. Problema reală este alta: „Cum aduci publicul la cinema?“ Să intre în sală, să vadă filmul şi să se lase, să nu se apere. Şi „Ana, mon amour“ este un film care pune probleme, nu unul cald, de duminică dimineaţă.

Distins cu Ursul de Aur la Berlinală

Numele: Căin Peter Netzer
Data naşterii: 1 mai 1975
Studiile şi cariera:
În 1983, la vârsta de opt ani emigrează în Germania împreună cu familia, stabilindu-se la Stuttgart.
După absolvirea liceului, în anul 1994, se întoarce în Romania şi devine student al Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti, secţia Regie - Film.
În 1999 obtine diploma de regizor de film
Începând din 2003, obţine premii la Locarno, Salonic şi Tiff cu filmele “Maria” şi “Medalia de onoare”
Filmul “Poziţia copilului” îi aduce în 2013 Ursul de Aur, cea mai importantă distincţie din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin şi reuşeşte să facă cel mai mare număr de intrări în cinematografele româneşti pentru un film de după ‘90