Gabriel Badea-Păun : “Cu mine, lucrurile sunt întotdeauna încurcate”

Gabriel Badea-Păun

Editura Noi Media Print a lansat recent volumul “Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic” al istoricului de artă român stabilit în Franţa. Volumul, editat la Bucureşti a fost precedat cu o lunăde lansarea, la Ambasada României de la Paris, a cărţii “Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre” a aceluiaşi autor.

Aţi lansat, aproape concomitent, două volume remarcabile : « Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre », apărut la Paris, şi « Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic », publicat la Bucureşti. Ambele se referă la istoria artelor plastice vizuale. Ce v-a determinat să adăugaţi profesiei de istoric pe cea de istoric de artă ?

Dintotdeauna am fost fascinat de ceea se ascunde în spatele imaginii, nu numai din punctul de vedere al actului creator, dar şi din cel al mecanismelor politice, spirituale, economice care au condus la naşterea ei. Sunt în primul rând, prin interes, istoric de artă, în timp ce făceam studiile de istorie am devorat biblioteci întregi de istoria artei, dar sunt bucuros că baza este una de istoric. Este mult mai solidă decât dacă aş fi început direct cu istoria artei.

Sunteţi doctor în istoria artei la Sorbona. De ce aţi ales Franţa pentru aceste studii ?

Dintotdeauna am vrut să locuiesc la Paris, chiar atunci când eram copil înainte de 1989 şi acest lucru părea imposibil. Eram fascinat de imaginea Luvrului şi o terorizam pe sărmana mea mamă, care mi-a tezit, de altfel, interesul pentru această disciplină, rupând reproducerile diverselor tablouri din cărţi, pentru a îmi face un muzeu al meu. Când am avut şansa unei burse, în 1998 ( care era de istorie, şi nu de istoria artei), nu am ezitat să fac pasul la care visasem dintotdeauna. Şcoala franceză de istoria artei este una dintre cele mai importante din lume şi este mai analitică, mai cu picioarele pe pământ, decât cea anglo-saxonă, prea speculativă.

Mulţi doctoranzi români la universităţi străine aleg subiecte legate de arta românească, cum ar fi, de exemplu, Brâncuşi. Ce v-a determinat să-l alegeţi pentru lucrarea dumneavoastră pe Antonio de La Gandara ?

Din păcate în Franţa interesul pentru subiecte românesti, fireşte cu excepţia lui Brâncuşi sau a unor membri ai avangardei, nu prea există. În alegerea pe care am făcut-o transpare interesul istoricului pentru portret ca mărturie a unei epoci. Iniţial subiectul fusese "Portretul monden în La Belle Epoque", dar profesorul Bruno Foucart, îndrumătorul meu, a considerat că este prea vast, prea ambiţios şi că ar fi bine să fac un studiu de caz asupra unui portretist whistlerian, Antonio de La Gandara (1861-1917). Acesta a activat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi nu fusese niciodată studiat până atunci. Încercând să îl situez cu mai multă precizie în contextul istoric şi artistic în care şi-a desfăsurat cariera am fost nevoit deci să îmi îndrept analiza asupra întregii epoci atât de plastic numite "Belle Epoque" şi am rămas uimit dându-mi seama că există un adevarat gol istoriografic privind această chestiune. Portretul de comandă din secolul al XIX-lea fusese ocolit de istoricii de artă francezi. Câţiva paşi fuseseră făcuţi în Anglia de Richard Ormond, pe care l-am şi întâlnit ulterior şi de care mă leagă în prezent, pe lângă o mare prietenie, admiraţia pentru lucrările sale consacrate portretului victorian şi o mare recunostinţă pentru ajutorul care mi l-a dat în a debuta.

Am avut o mare şansă

Incă de la prima carte publicată la Paris aţi devenit autorul celebrei edituri "Citadelles et Mazenod". Cum aţi început relaţia cu această editură ?

De fapt nu am început cu ei. Cu mine întotdeauna lucrurile sunt teribil de încurcate. După ce am susţinut teza la Paris IV Sorbona, unul dintre membrii juriului, Richard Ormond, eminentul specialist al epocii victoriene şi strănepot de soră al marelui pictor american John Singer Sargent, m-a recomandat unui editor american, Alexis Gregory, patronul editurii Vendome Press de la New York, care tocmai căuta pe cineva care să scrie o carte despre portretul monden. Eram în competiţie cu Kenneth McKockney, o autoritate în portretul din perioada edwardiană (Anglia începutului secolului al XX-lea). M-am întâlnit cu Alexis Gregory, am vorbit şi am reusit să îl conving că eu sunt autorul pe care îl caută. (În versiunea sa americană cartea publicată de Vendome Press se numeşte "The Society Portrait. From David to Warhol"). Numai că, din cauza costurilor mari legate de drepturile de reproducere şi de tipărire, trebuia să găsească şi alţi coeditori. Aceştia au fost Thames & Hudson din Londra, unde lucrarea a purtat titlul "The Society Portrait, Painting, prestige and the pursuit of elegance" şi Citadelles et Mazenod din Paris. Am avut foarte multă şansă, deoarece coeditorii se întâmplă să fie şi cei mai prestigioşi editori de artă din Franţa şi Anglia. După ce "Portraits de Société" a fost de remarcată în presa franceză şi a fost distinsă cu "Prix du cercle Montherlant-Académie des Beaux-Arts" în 2008, cel mai însemnat premiu de istoria artei în Franţa, Citadelles et Mazenod a decis să îmi prelungească încrederea comandându-mi "Le style Second Empire...", apărut în noiembrie trecut, şi să îmi comande anul acesta un nou volum pentru de aici în doi ani. Suntem doar doi-trei autori consideraţi ca autori ai casei.

Ce aţi simţit când aţi aflat că veţi lua acest premiu?

A fost o completă surpriză, începând cu nominalizarea cărţii în iunie 2008. Întors din vacanţă la sfârşitul lui iunie, am dat o căutare pe Internet să văd dacă au apărut noi articole în presă şi am constatat cu surprindere că numele meu apărea pe site-ul Academiei de Arte Frumoase a Institutului Franţei, deoarece "Portraits de Société, XIXe et XXe siècle" fusese nominalizată împreună cu alte două cărţi la Premiul Cercului Montherlant al Academiei de Arte Frumoase. Această nominalizare a fost urmată la scurta vreme de o alta pentru Premiul Sindicatului Naţional al Anticarilor. Apoi a urmat o lungă aşteptare până pe 5 noiembrie. Inutil să spun că tensiunea creştea pe zi ce se apropia această dată. Odată sosită, am invitat la dejun pe unul dintre colaboratorii mei şi aşteptam să sune telefonul. La ora 12 evenimentul s-a produs. Am văzut un număr străin pe ecranul lui şi m-am pregătit să răspund, dar bateria fiind descărcată, telefonul a amuţit. Am auzit apoi telefonul mobil, am fugit să răspund (nu am semnal peste tot) şi până să apuc să găsesc locul în care am semnal,  persoana care mă suna mi-a lăsat un mesaj. Telefonul fix capătase deja ceva puteri, a sunat, am văzut numărul Editurii Citadelles et Mazenod, şi iarăşi a murit bateria. M-am întors să ascult mesajul de pe telefonul mobil. O doamnă mă anunţa, cu o voce monocordă, pronunţând cuvintele cu o lentoare de neînchipuit, că am fost desemnat în unanimitate ca laureat al premiului. M-am bucurat de două ori. În primul rând pentru distincţia în sine şi apoi pentru că din juriu făcuseră parte distinse personalităţi precum: Arnaud d'Hauterives, Secretar perpetuu al Academiei de Arte Frumoase, preşedinte al juriului, Hélène Carrère d'Encausse, Secretar perpetuu al Academiei franceze, Jean Cortot, membru al Academiei de Arte Frumoase, Patrick de Carolis, Preşedintele Director General al Televiziunii Franceze, Alexandre Gady, Lector la Universitatea Paris IV Sorbonna, Jean-Pierre Grivory, PDG al Societăţii « Parfums Salvador Dali », Maryvonne Pinault, François-Xavier de Sambucy de Sorgue, Preşedintele Cercului Montherlant şi Edwart Vignot, istoric de artă..
 
Cum a fost ceremonia de premiere?

Impresionantă. Ea a fost precedată de o şedinţă de poză în Biblioteca Institutului împreună cu secretarul perpetuu al Academiei de Arte Frumoase şi baronul Sambucy de Sorgue, apoi cu ceilalţi membrii ai juriului. Apoi toţi laureaţii, deoarece în aceeaşi şedinţă solemnă a Academiei se acordau toate premiile, cele pentru pictură, gravură, sculptură, compoziţie muzicală, arhitectură etc., am coborât în aula care se numeşte "La Coupole". La ora 15: 30, în holul de intrare ce se termină cu gisantul mormântului cardinalului Mazarin, fondatorul Institutului, gărzile republicane au scos săbiile din teacă şi tamburii au început să bată. Toată asistenţa s-a ridicat şi unul câte unul au apărut, într-o ordine de precedenţă bine stabilită, academicienii în superbele lor uniforme. Primul a fost cancelarul, prinţul Jean-Gabriel de Broglie, apoi Carrère d'Encausse, Yves Millecamps, preşedintele Academiei de Arte Frumoase... După declararea deschiderii şedinţei şi un omagiu adus academicienilor dispăruţi a început proclamarea premiilor, întreruptă din când în când de intermezzo-uri muzicale desprinse din creaţiile lui Ravel şi Debussy. Rândul meu a fost la jumătatea ceremoniei şi cred că, pentru prima dată, am fost teribil de mândru să îmi aud numele stâlcit de trei ori la rând... În timp ce ceilalţi laureaţi nu au avut dreptul să le fie pronunţat decât o singură dată. Noi premii au fost proclamate apoi, iar ceremonia s-a sfârşit cu acordurilor fanfarei din Péri de Paul Dukas.
 
Pe cine aţi întîlnit cu acest prilej?

- Graţie preşedintelui Cercului Montherlant care conferă premiul împreună cu Academia de Arte Frumoase şi care este soţul Prinţesei Chantal a Franţei, una dintre fiicele contelui de Paris, am fost prezentat aproape tuturor şi am avut marea plăcere să pot vorbi vreme îndelungată cu Doamna Carrère d'Encausse, ale cărei scrieri le cunosc de lungă vreme, dar sub al cărei farmec am căzut complet ascultându-i discursul pe care l-a făcut în noiembrie  trecut la Senatul Franţei cu prilejul dineului dat în onoarea MS Regele Mihai, un exemplu de clarviziune istorică şi politică pe care arareori am întâlnit-o la istoricii români. În plus Doamna Carrère d'Encausse mi-a spus că e bucuroasă să vadă că mai sunt încă români care scriu în limba franceză, compliment care a fost reamintit şi de baronul Sambucy de Sorgue la dineul ce s-a dat în onoarea mea la Jockey Club. El a reamintit de lungile şi radioasele legături ce au existat între Franţa şi România, pe care, din nefericire, din ce în ce mai mulţi francezi, chiar din elită, le-au uitat.

Rescrierea istoriei unui gen

Gabriel Badea-Păun, prezentându-şi volumul „Le style Second Empire...“ la Ambasada României de la Paris

În "Portraits de Société" ajungeţi cu istoria genului până la Warhol. Celelalte volume favorizează însă secolul al XIX-lea. De ce aveţi un interes special pentru acest veac şi pentru artiştii care nu aparţin neapărat curentelor inovatoare (impresionism etc.)?

Alegerea de a continua până la Warhol este de fapt o decizie comună a mea şi a editorului american. Voiam să arătăm care au fost ultimele metamorfoze ale portretului monden, a cărui dispariţie ca gen s-a amorsat după Marea Criza din 1929-1933 şi ale cărui coduri simbolice au fost preluate, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, de fotografia de artă, procedeu din care descind, e drept deturnat, şi serigrafiile lui Warhol. Multă vreme, începând cu anii '20, arta academică şi stilurile eclectice au fost respinse, fiind privite ca purtătoarele mesajului unei burghezii conservatoare, lipsite de ideal şi ale cărei acţiuni şi mod de gândire au dus la catastrofa care a fost Primul Război Mondial. Istoria artei secolului al XIX-lea a început să fie rescrisă în Franţa în anii 1980. Era şi timpul. Bruno Foucart a fost unul dintre inţiatorii acestui curent. Începuturile au fost foarte dificile. Însă graţie tezelor de doctorat sau expoziţiilor consacrate în ultimii treizeci de ani celor mai însemnaţi artişti sau arhitecţi ai acestei epoci, cuprinse între Restauraţie şi Art Nouveau (1820-1890), am putut să realizăm bogăţia de idei şi experimente artistice care s-au exprimat, s-au combătut sau au coexistat. Probabil că nicio epocă nu este mai bogată ca aceasta.

Care credeţi că este soarta genului portretistic în epoca actuală ?

În perioada de după Primul Război Mondial, un timp al schimbărilor revoluţionare politice, economice şi culturale, critica de artă s-a ocupat mai ales de mişcările de avangardă care s-au afirmat în mod exploziv încă din 1910. Schimbărilor radicale ale cubismului şi fauvismului în Franţa, şi ale expresionismului în Germania, le-au urmat numeroase alte mişcări artistice care îşi găseau inspiraţia mai ales la Georges Braque şi Pablo Picasso şi în explorările lor ermetice în domeniul percepţiei formelor. În Franţa, dar şi în Germania, dorinţa nemăsurată, instinctivă, a noilor veniţi era să tragă un văl peste trecut pentru a demonstra angajarea lor în prezent. Dezamăgirea generală cauzată de aristocraţia proprietară de pământ a determinat şi a alimentat o rezistenţă crescută la pretenţiile membrilor privilegiaţi ai acestei clase de a se poziţiona ca patroni ai artelor. Arta şi artiştii au proclamat acum o rupere completă cu trecutul: noţiunea de portret pictat la comandă devenea din ce în ce mai deranjantă, astfel că la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial şi-a dat obştescul sfîrşit.În ierarhia picturii academice, atât în Anglia cât şi în Europa continentală, portretul monden a decăzut vreme de câteva decenii, a fost uitat, neglijat, şi adesea prost înţeles. În tot acest timp criticii şi istoricii de artă au acordat puţină atenţie portretului, ca gen. Din păcate, portretul pictat este într-un evident declin şi astăzi. Marea Britanie şi Statele Unite sunt probabil ultimele ţări din lume în care portretul supravieţuieşte, pentru că atât cluburile cât şi companiile comandă încă portretele membrilor celor mai distinşi şi ale directorilor lor. Deşi portretele nu mai ocupă un loc de onoare la expoziţiile de vară ale Royal Academy, ele încă sunt prezente într-un număr respectabil. National Portrait Gallery (Galeria Naţională a Portretului), o instituţie victoriană unică, fondată în 1851 ca să celebreze gloria Imperiului Britanic, şi sucursala sa din Scoţia organizează importante expoziţii ale tinerilor portretişti în fiecare lună iunie, larg prezentate în presă şi bucurându-se de atenţia publicului. Şi The Royal Society of Portrait Painters (Societatea Regală a Pictorilor Portretişti), aflată sub patronaj regal încă din 1911, continuă să facă expoziţii cu opera portretiştilor profesionişti, cooptându-i ca membri pe aceia care se ridică la standardele lor.

Familia Regală şi "drumomania"

Există o relaţie între Vasile Păun, cel trimis să-l înveţe româneşte pe viitorul Rege Ferdinand şi dumneavoastră ? Care ?

Da, este stră-stră bunicul meu. A fost profesor de germană şi engleză la Sf. Sava şi mai apoi la Liceul Lazăr. A fost trimis la Sigmaringen pentru a-i da noţiuni de istorie românească şi de limba română Principelui Ferdinand atunci când devenise evident că Regina Elisabeta nu mai putea spera să aibă copii. A şi scris o broşură evocând această experienţă. Am un necrolog publicat în "Universul Literar" din care, în pofida evidentului caracter omagial provocat de emoţia momentului, transpare faptul că a fost nu numai respectat, dar şi sincer apreciat.

Această legătură de familie v-a influenţat existenţa ?

Nu în mod deosebit la început. Până la o anumită vârstă nu se prea vorbea în faţa noastră, a copiilor, despre Familia Regală, deoarece eu aveam bunul obicei de a repeta la şcoală a doua zi totul ce ni se spusese că trebuie să ştim numai noi. De altfel, mi se dăduse chiar, în familie, porecla de gură-spartă. Când am început să mă interesez, să întreb, multe dintre cele ce mi s-au povestit erau fragmentare sau înfrumuseţate cu contribuţiile naratorului. Este evident însă că aceste istorisiri mi-au provocat interesul de a afla mai multe. Am citit sau am scotocit prin arhive, întrebându-i pe alţii care ar fi putut să ştie şi să completeze povestea. Aşa am şi ajuns la studiile de istorie la Universitatea din Bucureşti.

Din cele două volume apărute în România sub semnătura dumneavoastră reiese un interes special pentru Casa Regală a României. Este numai interesul istoricului sau şi unul sentimental ?

Nu am facut niciodată vreun secret din faptul că sunt un adept convins al monarhiei constituţionale. Mi se pare forma de guvernământ cea mai echilibrată. Încă din ianuarie 1990 (aveam 16 ani), mi-am exprimat această convingere în pofida felului în care erau consideraţi monarhiştii în acei ani de extremă divizare a societăţii româneşti. În clasa mea eram doi din cei 36 de elevi care credeam la fel. Pe atunci ataşamentul meu era fireşte în primul rând sentimental. Mă născusem şi trăiam în Sinaia, pe Furnica, în apropierea Castelului Peleş, auzisem poveştile evocate înainte. Apoi am plecat la Bucureşti pentru studii şi încă din primul an am început să aprofundez istoria Familiei Regale. În toamna lui 1993, eram în anul III, m-am dus plin de curaj, temeritatea tinereţii, peste drum la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti şi i-am cerut o audienţă  directorului adjunct, Adrian-Silvan Ionescu. Nu-l cunoşteam, dar îl văzusem la o conferinţă şi îmi inspirase simpatie. I-am spus că nu este cu putinţă să nu se facă nici o expoziţie pentru a marca 150 de ani de la naşterea Reginei Elisabeta. După o scurtă conversaţie, în contradictoriu, a fost de accord. Aşa am făcut în noiembrie 1993 prima expoziţie dedicată unui membru al Familiei Regale în România de după 1989. Un mare succes. Nu se mai văzuse de mult atâta lume care să calce pragul Palatului Şuţu. Ea a fost urmată de o alta, dedicată fiicelor Regelui Ferdinand şi Reginei Maria. Apoi am publicat o antologie a versurilor Carmen Sylvei, în 1998, la Editura Eminescu, şi, în 2003, "Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României", cu o nouă ediţie adăugită în 2007 (reeditată în 2008), la Editura Humanitas, lansată la Institutul Francez din Bucureşti în prezenţa MMLL Regele şi Regina. În ciuda simpatiei evidente pe care am avut-o pentru personajul Reginei Elisabeta, nu am derogat niciodată de la rolul meu de istoric şi Elisabeta de Wied, Doamna şi Regina României, e prezentată în toată complexitatea sa: femeia, suverana consoarta, scriitoarea şi artista, poziţii adesea contradictorii, uneori ireconciliabile.

Bibliografia volumului "Mecena şi comanditari..." dezvăluie lucrul în arhive din mai multe ţări. Vă place să călătoriţi sau este numai o obligaţie profesională ?

Îmi place teribil. Una dintre prietenele mele râde de mine spunându-mi că sufăr de drumomanie. Acum doi-trei ani plecam câte două-trei zile într-un oraş mare, în Franţa sau în Anglia, vizitam monumentele, muzeele, restaurantele şi sfârşeam luând la rând discotecile ca să uit de oboseala intelectuală. Este o experienţă foarte plăcută.

Cu ursul prin istoria artei

Gabriel Badea-Păun (stânga), Francois Xavier de Sambucy de Sorgue, preşedintele cercului Montherlant, şi Arnaud d'Hauterives, secretarul perpetuu al Academiei de Arte Frumoase a Institutului Franţei

Aţi încheiat anul 2009 cu apariţia a două volume. Ce proiecte aveţi pentru 2010 ?

Lucrez de mai bine de cinci ani, e drept, cu mari intermitenţe, provocate de alte proiecte ce s-au ivit între timp, la o carte despre « Pictori români în Franţa, 1834-1939 ». Ideea mi-a venit pe când mă documentam pentru teza mea de doctorat şi am citit cronicile saloanelor pariziene între anii 1880-1914. Parcurgând aceste articole am întâlnit multe nume de pictori români, unii cunoscuţi si astăzi, alţii complet uitaţi. Am făcut deja un  "corpus" complet al acestor artişti care au cunoscut iniţierea artistică pariziană, fie că au fost elevi ai Şcolii de Arte Frumoase, Academiei Julian sau au trecut prin diferite ateliere libere, precum şi al operelor (ca tehnică se limitează numai la pictură sau grafică), pe care le-au expus la Saloane, dar nu numai cele oficiale, Salon de la Société des Artistes Français şi, din 1890, al Société Nationale des Beaux-Arts, dar şi cele numite pe atunci "dizidente": al Independenţilor, de Toamnă, de Iarnă, expoziţii personale etc. Este pentru prima dată că se face această cercetare în mod sistematic. Am scris deja ultima parte a lucrării. Ea este consacrată celor care au încercat să îşi construiască o carieră în capitala Franţei, precum: Pal (Jean Paléologue), celebrul afişist Belle Epoque, Michel-Menelas Simonidy, Nicolas Gropeano, Paul Scortzesco. Îmi rămân de redactat primele două părţi despre sistemul învăţământului artistic francez şi influenţa lui asupra tinerilor artişti români şi despre expunerile lor la saloane şi expoziţii. Materialul este foarte bogat, poate mult prea bogat, însă subiectul este de-a dreptul pasionant, asa că sper să termin până la sfârşitul acestui an.

Ideea unei cărţi despre « ursul în artă » persistă ? Este ursul un personaj frecvent în reprezentările artistice ?

Da. Tot citesc şi mă gândesc la ea. E o noua modă, a început cam de vreo zece ani, aceasta cu reprezentarea grafică a animalelor, consecinţă a interacţiunii sale cu imaginarul uman. Până în prezent s-au făcut cărţi despre aproape tot regnul animal. Curios este însă că ursul nu a ocazionat nici o carte bogat ilustrată care să strângă şi să analizeze aceste ipostaze. Există despre acest subiect doar o carte de text, e drept excepţională, scrisă de Michel Pastoreau, "L'ours, l'histoire d'un roi déchu", dar ea este dedicată în special Evului Mediu, autorul fiind un eminent heraldist. Nu trebuie uitat că până la creştinarea Europei, ursul era regele pădurii, şi nu leul. Exterminarea sa masivă, la date destul de timpurii, în secolul al XIV-lea si al XV-lea, au făcut ca reprezentările ursului să fie cantonate ulterior în special în Europa Centrala şi de Răsărit, unde el a putut supravieţui mai multă vreme. E cu adevărat pasionant să analizezi cum de la o fiară, simbol al Forţei, Barbariei şi Păgânismului, în Evul Mediu, ursul a devenit la începutul secolului al XX-lea, graţie marionetelor Steiff, una dintre jucăriile cele mai plăcute de copiii.

Inaintea cărţilor scrise în Occident, aţi publicat articole, studii şi două volume (unul în colaborare) în România. "Mecena şi comanditari..." este scris în limba franceză şi tradus în limba română. Aţi renunţat să scrieţi în limba română ? Unde vă situaţi acum între cultura românescă şi cea franceză ?

« Mecena şi comanditari » reuneşte mai multe dintre articolele şi studiile mele consacrate unor subiecte româneşti, publicate de-a lungul ultimilor zece ani, în limba franceză, în reviste de istoria artei precum: "Revue roumaine d'histoire de l'art" sau "Bulletin de la Société de l'Histoire de l'art français". Era deci firesc ca ele să fie traduse. Apoi toate cărţile pe care le-am scris de când m-am stabilit la Paris au fost comenzi sau s-au tipărit şi la edituri franceze. Inclusiv "Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României" e tradusă din limba franceză de buna mea prietenă, Irina-Margareta Nistor. Iniţial trebuia să apară şi în Franţa, dar editorul s-a răzgândit în ultima clipă. Este cumva o situatie foarte amuzantă pentru mine când mă gândesc cât de prost vorbeam această limbă la venirea mea  aici, în 1998 (am şi acum un accent destul de puternic, dar el nu se vede în scris), şi că acum mă exprim numai în limba franceză. În plus, nu ştiu exact nici dacă mă încadrez în vreo categorie predefinită. Eu nu am decât cetăţenia română, cărţile mele sunt însă scrise în limba franceză... Soarta are ironiile ei, amuzante de altfel.

Sunt un mare petrecăreţ

Reuşiţi să trăiţi la Paris de pe urma scrierilor dumneavoastră ?

Din păcate nu, deşi cărţile mele sunt traduse şi în limba engleză. Cred că nu poţi trăi din scris decât dacă scrii romane proaste ca Anna Gavalda, Marc Lévy sau Dan Brown. Dar este şi asta o artă care nu e dată oricui. Neavând nici un pic de tragere de inimă pentru activitatea didactică, deşi am calificarea necesară şi am şi fost acreditat ca « maître de conférence », am preferat să fiu consilier pe lângă o galerie care vinde tablouri de secol XIX din şcoala franceză. Îndeletnicire plăcută, dar şi teribil de stresantă, care mă conduce aproape zilnic la licitaţiile de la Hôtel Drouot, unde curiozitea îmi este aproape în permanent iscodită de ceva ce nu cunosc, şi care îmi lasă multă vreme pentru cercetările mele.

Ce face Gabriel Badea-Păun când nu cercetează arhive şi colecţii şi nu scrie cărţi de succes?

Cred că sunt ceea ce s-ar putea numi un mare petrecăreţ. Am un cerc de prieten extrem de simpatici, pe mulţi i-am întâlnit la Cercle Montherlant sau sunt prieteni ai unor prieteni care mi-au devenit prieteni, şi facem dejunuri, dinee şi cocktailuri împreună cu o frecvenţă care uneori poate da ameţeli celor din jur. Ne amuzăm la culme, mai ales că printre ei sunt câţiva care au un spirit foarte ascuţit şi un umor teribil de acid. Când sunt însă teribil de obosit nimic nu mă relaxează mai mult ca o vizită de jumătate de oră la Luvru. E la zece minute de casă. Văd un tablou care mă interesează şi apoi iau un pahar de Chardonnay la barul din faţă, "Le Fumoir".

Caseta

Gabriel Badea-Păun s-a născut la 20 ianuarie 1973 la Sinaia. Este absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi doctor în istoria artei al Universităii Paris IV-Sorbona, cu teza "Antonio de La Gandara (!861-1917), un portraitiste de la la Belle Epoque" (Antonio de La Gandara, un portretist din perioada Belle Epoque).

Volume publicate

"Monarhi europeni, marile modele, 1848-1914", în colaborare cu ion Bulei (1997)

Antologie de versuri "Carmen Sylva" (1998)

"Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României" (traducere Irina-Margareta Nistor, 2003)

"The Society Portrait from David to Warhol"(publicat la Londra şi New York în 2007 şi la Paris în 2008)

"Le style Second Empire. Achitecture, décors et art de vivre", Paris (2009)

"Mecena şi comanditari. Artă şi mesaj politic", Bucureşti, 2009.

"Cred că nu poţi trăi din scris decât dacă scrii romane proaste ca Anna Gavalda, Marc Lévy sau Dan Brown"
Gabriel Badea-Păun
istoric de artă