FRAGMENTE Sebastian Lăzăroiu a scris „Balena Albastră“, un roman cu accente thriller

"Balena Albastră", roman semnat de Sebastian Lăzăroiu, a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia „Ego. Proză. Adevarul.ro vă prezintă fragmente, în avanpremieră, din acest roman.

"Fiecare cuvânt e amintirea arderii unui neg de tuş. Şi-n fiecare carte un sacerdot rotofei oficiază beat mariajul cu iluzia eternităţii. Când mă satur de minciuna vieţii, scriu despre cealaltă viaţă. E singura garanţie că nu scriu eu, că nu las aşa nobilă îndeletnicire în seama mea, păcătosul”, scrie Sebastian Lăzăroiu.

În "Balena Albastră" răsturnările de situaţie abundă, iar adevărul are numeroase feţe, totul pe fondul unui joc de-a şoarecele şi pisica în care nu se ştie cine urmăreşte pe cine.

Aleksei Sokolov, agent rus, este trimis sub acoperire în îngheţatul Oimiakon, la capătul Rusiei, pentru a-i lua urma lui Znaiuşki, ideologul din spatele celebrului joc fatal Balena Albastră. Departe de familie, într-un loc izolat, în care temperatura nu depăşeşte minus cincizeci de grade, Aleksei trebuie să se integreze în peisaj, să se amestece cu localnicii şi să încerce să identifice persoane de interes care să-l conducă la cel mai căutat răufăcător al momentului. Drumul spre ţintă este însă lung, cu aşteptări apăsătoare, cu obstacole neprevăzute, cu alianţe neaşteptate şi duşmani ascunşi, dar totodată un bun prilej de autodescoperire şi reflecţie.

Sebastian Lăzăroiu, născut la 20 martie 1970, în Comăneşti, Bacău. Este de profesie sociolog, autor de studii naţionale şi internaţionale de sociologie şi antropologie, publicate în reviste şi cărţi de specialitate în română, engleză, italiană, franceză; publicist pe teme de analiză politică în diverse periodice din România.

FRAGMENT

"Şi, dac‑ar fi privit, ar fi văzut un chip destins şi nişte mărgele de smaragd strălucitoare.

Trebăluia prin bufet să pună de ceai, dar nu scotea nicio vorbă, aşteptându‑i ciripitul de îndrăgostită.
– Nu ştiu ce să‑ţi zic, începu ea cu voce tremurândă, uşor vinovată. Dar voiam să‑ţi zic ceva…
Sokolov aruncă batonul de gheaţă‑n cazan şi‑l trânti apoi peste limbile de foc. Zăngănitul de cinel vorbise deja în locul lui.
– Nu pari prea bucuros să mă vezi… mai încercă ea marea cu degetul şi cercurile privirii i se umeziră, pesemne de la fum.
Atunci el se întoarse pe jumătate, fără nicio expresie a feţei, şi se uită la ea distant, cu ochi tăcuţi, de pe un munte înzăpezit.
Era frumoasă, tare frumoasă, nu mai frumoasă decât Katia lui, dar era altfel, mai nărăvaşă, înconjurată de scântei năprasnice, ca un nimb în jurul frunţii. Era ca un inorog din aceia care‑ţi apar când nu te aştepţi în bătaia puştii şi nu ştii ce să faci cu ei. Poate doar să‑i dezmierzi.
Se răsuci pe călcâie acrobatic şi băgă de patru ori polonicul în cazanul cu gheaţa care se muia. Umplu ceainicul şi‑l puse pe foc şi‑n tot timpul ăsta vocea i se desţeleni, odată cu sloiul.
– Nu‑s bucuros defel azi, Rufa. Moartea mi‑a trecut pe dinainte de trei ori.
– Cum aşa…?
– Un club, o copcă şi‑o groapă cu foc, spuse el misterios, fără să se întoarcă încă spre ea.
– Aşa…
– Asta‑i tot.
– Bine.
Şi‑apoi începu să se joace cu coada‑i de mătase împletită şi nu se mai uita la el, se uita la ceainicul acela vechi ce‑ncepuse a şuiera molcom şi stins, ca o locomotivă abia oprită‑n gară. Şi gura ei şoptea sau însăşi trompa ceainicului şoptea:

De e să arzi, atunci să arzi până la capăt.
Pe cine‑a ars de tot nu‑l mai aprinzi.

El voi să‑i mai spună ceva. Să‑i spună că era beat, deznădăjduit şi lipsit de chibzuinţă. Că pentru el familia era totul, că o iubea pe Katia, că fata lui, Alisa, însemna atât de mult pentru el, că ea, Rufa, era o femeie aşa frumoasă, aşa frumoasă… şi că el, Znaiuşki, blestematul cu acnee… dar evident că nu‑şi spusese astea decât lui.
În schimb, turnă ceaiul aburind în ceştile acelea pitice cu gura largă şi‑şi închipui că, gata, şi‑a descărcat sufletul.
– Dacă tu crezi c‑am venit să‑ţi cer ceva… se întristă ea.
– Nu cred asta.
– Dar ce crezi?
– Despre moarte?
– Despre orice…
– Cred că‑i un punct în care moartea şi iubirea se încalecă. Precum iapa şi armăsarul…
– Ca noi doi ieri… şopti ea zâmbind.
– Da.
Rufa îşi pironi ochii‑n ceaşcă şi‑ncepu a turui de parcă toate cuvintele acelea erau înscrise acolo, mic, pe dunga porţelanului, ca un răvaş al destinului.
– Înainte să facă nebunia aia, am încercat disperată să‑l aduc înapoi printre noi. Aş fi făcut orice, nu mai conta nimic, numai să‑l pot iubi ca înainte, dar să fie el ca înainte. Doar că ajunsese să mă înşele cu moartea, el cu moartea se iubea chiar înainte să‑şi pună capăt zilelor, eu vedeam asta, îi vedeam în fiecare zi cum se călăresc. Şi de‑asta şi bea, mai mult şi mai mult, că niciun om zdravăn, niciun om treaz n‑ar fute moartea cum o futea el. Pentru asta îţi trebuie o vadră de coniac şi încă una de vodcă, Aleksei… Ş‑apoi l‑am văzut acolo, pe jos, cu firele alea‑n priză, şi ştii ce i‑am zis? Ştii?… N‑am plâns deloc, m‑am cutremurat doar pentru două‑trei clipe şi i‑am zis: „Deci te‑ai dus la ea până la urmă, te‑ai mutat la ea, m‑ai părăsit de tot, Iura, pentru ştioalfa asta“. D‑aia zicea bine Esenin şi versul ăla mi‑a venit şi‑atunci: Pe cine‑a ars de tot nu‑l mai aprinzi…
Sokolov îşi bea ceaiul cu sorbiri mute, iar ea îi prinse mâna‑n mâna ei şi‑l privi cu ochii aceia stăruitori, pe care el îi mai văzuse, doar că acum nu era nicio foame în ei, nicio exasperare, doar un fior pur, un fior şi‑atât.
– Tu vrei să arzi pân’ la capăt, Alieşka? Vrei?… (Copyright Editura Polirom)