Festivalul George Enescu (II). În continuare

Următoarele trei zile (6-8 septembrie) au prilejuit noi întâlniri cu mari ansambluri, mari interpreţi, după primele ce au succedat inaugurării. Parada vedetelor a continuat.

Simfonice

În ultimii ani, dirijorul Cristian Măcelaru a fost frecvent prezent pe podiumurile de concerte ale Ateneului Român şi Sălii Radio, în paralel cu consistenta carieră internaţională pe care o desfăşoară. În festival, a condus la Ateneu două concerte ale Czech Philharmonic Orchestra, prilejuri de reconfirmare a atenţiei şi minuţiozităţii acordate aparatului instrumental, impulsivităţii gesturilor, la care participă cu toată fiinţa, dedicat marilor avântări. Elocvente s-au arătat desfăşurările în tutti, servite cu masivitate de sunet ale Concertului pentru vioară în Re major, op. 77 de Brahms şi întreaga Simfonie nr. 4 de Bohuslav Martinů.

Solistul serii, Nikolay Znaider, a avut o abordare mai rece, întrucâtva exterioară, dar doveditoare a virtuozităţii asociate tehnicii remarcabile, îndeosebi în partea a doua, „Adagio”.

Cu o seară înainte, Măcelaru şi ansamblul ceh au oferit un program Enescu (Suita nr. 3 pentru orchestră în Re major, op. 27 „Săteasca”), Şostakovici (Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră în Mi bemol major, op. 107, solist promiţătorul Valentin Răduţiu, laureat al ediţiei 2011 a Concursului Internaţional „George Enescu”), Dvořák (Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88).

Prezentat de Daniel Barenboim la anterioara ediţie festivalieră drept asistentul său la Berlin, Domingo Hindoyan a revenit în 2017, spre a ridica bagheta pentru un program Beethoven, în compania Orchestrei Naţionale Române de Tineret, la Sala Mare a Palatului.

În Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Do major, op. 15, tânărul dirijor a arătat că încă parcurge o perioadă de căutări stilistice, fapt verificat şi prin lectura rezervată Simfoniei a IX-a în re minor, op. 125. Venezuelean rezident în Elveţia, are gestică îngrijită, mai mult  moale decât incisivă, în condiţiile în care afişează o bună tehnică. Posedă un amorfism care nu îl prezintă drept un temperamental, cu toată originea sa latino-americană. Tempo-urile, uneori prea rapide, pierd evidenţierea planurilor sonore. Are totuşi calităţi care merg spre perfecţionare. Parcă influenţat de şeful de orchestră, pianistul argentinian născut în Venezuela, Sergio Tiempo,  a dus la bun sfârşit discursul muzical cu prea multă discreţie, uşor neglijent şi fără pregnanţă.

Domingo Hindoyan, Daniel Boaz, Stefan Vinke

Cât priveşte ansamblul instrumental, l-a guvernat ambiţia, dar nu a împiedicat partida de alămuri să derapeze sistematic încă de la introducerea părţii prime a concertului, cu recidive în părţile primă şi terţă ale simfoniei. Ambiţia de care aminteam, cred că a fost stimulată de programarea tinerilor români în seria „Mari orchestre ale lumii”, ceea ce este dătător de speranţe.

În context, partida de coarde, realmente remarcabilă, s-a autoimpulsionat spre a cânta diafan şi vaporos în mişcarea a doua a simfoniei, după cum tema cantabilă a părţii a treia din acelaşi opus a fost bine modelată, alături de celebrul desen melodic expus de violoncele şi reluat de violine, în ultima parte. Orchestra Naţională Română de Tineret se află pe drumul cel bun.

Anna Samuil, Roxana Constantinescu, Ion Iosif Prunner        

Cvartetul solistic a rămas dator în proporţie de 75%. Păcat că partitura nu este deloc ofertantă pentru mezzosoprană (aici, Roxana Constantinescu, un glas frumos şi cultivat). Baritonul Daniel Boaz n-a conferit greutate şi măreţie în arhetipala rostire „O Freunde, nicht diese Töne”, în timp ce tenorul Stefan Vinke a început voalat intervenţia ce-i revine „Froh, froh, wie seine Sonnen...”, compensând prin acutele (Si bemol) punctate pătrunzător, graţie specificului wagnerian al vocii. Cât priveşte prestaţia sopranei Anna Samuil, mult aşteptata vocaliză cu Si natural înalt a vizat mai mult rigiditatea decât transparenţa.

Corul Filarmonicii bucureştene a redat familiara partitură cu aplombul binecunoscut, în pregătirea lui Ion Iosif Prunner.

Matthias Goerne-Manfred Honeck

Momentul de artă pură...

... al primei seri propuse de Pittsburgh Symphony Orchestra (dirijor Manfred Honeck) a venit prin interpretarea de către baritonul Matthias Goerne a şapte lieduri din ciclul „Des Knaben Wunderhorn” („Cornul fermecat al băiatului”) de Mahler. Cu voce generos timbrată, artistul a creat o atmosferă intimistă, ca o confesiune înveşmântată în adierea visării, ca o mireasmă. A ales să cânte într-un mezzoforte fluid precum zefirul, cu unele note înalte moi, cvasi-tenorale şi altele grave, consistente. „Gute Nacht” („Noapte bună”), ultima zicere, a încheiat prestaţia lui Goerne, făcând-o de neuitat.

Deşi cu alămuri (corni, trompete) obosite după călătoria prelungită cu avionul, care a întârziat destul de mult începerea concertului, ansamblul american a expus un pachet de „cordari” de primă mână. Însuşi concertmaestrul s-a remarcat în intervenţia din fantezia pe teme din „Rusalka” de Dvořák (aranjament al dirijorului, alături de Thomas Ille), în care i-a revenit secvenţa cunoscutei arii „Měsičku na nebi hlubokém”. În condiţiile date, programul a mai cuprins Simfonia a VI-a în si minor, op. 74 „Patetica” de Ceaikovski şi, după binemeritata odihnă, în seara următoare, a avut-o ca solistă pe vechea cunoştinţă de la festivalul anterior, renumita Anne Sophie Mutter, în Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 53 de Dvořák. În completare, s-a cântat Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La major, op.32 de Enescu şi Simfonia I-a în Re major de Mahler.

Pittsburgh Symphony Orchestra, un ansamblu de prestigiu şi bună calitate.

O formaţie atipică

Se numeşte „L'Arpeggiata” şi, după program, Händel şi Vivaldi, a părut barocă, dar cum unele piese erau denumite improvizaţii, se puteau deschide porţi neaşteptate. Surprinderea a fost mare când „swing”-ul de jazz şi-a făcut loc în tălmăcirea paginilor orchestrale. Ne aflam în faţa unei „crossover music”, posibilă de redat datorită unor instrumentişti de excepţie, printre care excelenţii Gianluigi Trovesi (clarinet), Doron Sherwin (cornet), Sergey Saprichev (percuţie) ş.a., stăpâni pe ritmurile specifice. Toţi sub conducerea Christinei Pluhar, interpretă şi la teorbă.

Concepută în mare măsură în flux continuu, unitar, succesiunea ariilor şi duetelor („Amadigi di Gaula”, „Semele”, „Il trionfo del tempo e del disinganno”, „Alcina”, „Rodelinda”, „Rinaldo”, „Faramondo”, „Giulio Cesare”), pigmentată cu uverturi (oratoriul „Solomon”, opera „Alcina” de Händel), inclusiv cu Concertul pentru coarde şi continuo în sol minor RV 157 de Vivaldi, a creat o atmosferă plină de farmec, în care cei prezenţi erau chemaţi să accepte formula. Indiferent de decizie, sunt convins că toţi au fost impresionaţi de profesionalismul orchestrei, al individualităţilor instrumentale remarcabile, virtuoze, cu dublă specializare, baroc, jazz şi nu numai. Am descoperit şi sonuri africane, iar la final ritmuri gen pop-rock.

Celine Scheen-Philippe Jaroussky        

Poate că un asemenea proiect nu ar fi fost posibil şi atractiv, dacă nu i-ar fi avut cap de afiş pe renumitul contratenor Philippe Jaroussky şi pe soprana Céline Scheen, mai puţin cunoscută la noi. Două glasuri de excepţie, doi demni reprezentanţi ai culturii vocale baroce.

Pentru Jaroussky, delicateţea sopranilă este pusă în slujba expresiei evocatoare, duioase, descriptive. Lamento-urile au imploraţie pasională transpusă în rugă, legato-ul este prelung, graţie unei tehnici ideale de respiraţie. Virtuozitatea vine pe aripi învolburate, ornamentaţiile, gamele cromatice au viteză ameţitoare. Măiestrie dusă la extrem.

În coordonate similare, Céline Scheen, cu glas chiar mai rotund decât al contratenorului, a expus desene elegante, contemplative, iar lamento-urile au venit cu nuanţări extreme, prin vocalizări în cânt „spianato di grazia”, esenţă barocă, preluată de belcantişti mai târziu. Fineţea de sunet a dominat.

Dialogurile celor doi au frizat armonizarea sonoră ideală, rafinamentele îngemănate, dialogurile şi accentuările delicate, împletirile afectuoase. Sublimă artă vocală.  

La final, o mărturisire. Cu excepţia secvenţelor vocale, nu am vibrat la ceea ce s-a titrat „Händel goes wild” („Händel se dezlănţuie”), chiar dacă însuşi Jaroussky a numit „L'Arpeggiata” - „A crazy ensemble” („Un ansamblu nebunesc”). Rămân la barocul pur, nealterat.

Mozart teatralizat la Ateneu

A fost în noaptea dedicată unei opere în concert, „Così fan tutte” de Mozart, propusă în interpretarea orchestrei Les Musiciens du Louvre şi a unor solişti mai puţin cunoscuţi în România. Nu a contat, la final au devenit vedete îndrăgite.

Până la ora 2, publicul a sorbit cu nesaţ muzica, vocile şi… teatrul. Da, teatrul, întrucât concertul s-a transformat într-un adevărat spectacol „semi-staged”, podiumul a devenit scenă de operă, iar cântăreţii şi-au arătat virtuţile actoriceşti pentru care ar putea fi invidiaţi de orice regizor, orice director de teatru, liric sau nu. Dramaturgia de „opera buffa” a fost înfăţişată fără fisură, s-a jucat extraordinar, cu vervă izvorâtă din elanul tineresc propriu unor juni sau aproape juni, însă bine formaţi vocalişti.

Anicio Zorzi Giustiniani, Jean-Sebastien Bou, Robert Gleadow

Toţi au jucat ca mari actori, cu spontaneitate şi naturaleţe, debordant, neobosit, atenţi la fiecare detaliu de atitudine, gestică, mimică, conturând personaje adevărate, moderne, dăruite expresiei teatrale şi, bineînţeles, muzicale. Şi dacă inspiratori au fost Mozart şi libretistul Lorenzo da Ponte, motorul lecturii, al întregii serate, s-a dovedit a fi, cum era de aşteptat, renumitul Marc Minkowski.

Cu tempo de mare alerteţe, expus de la primele măsuri ale uverturii, susţinut cu brio pe parcurs, dirijorul a condus aparatul orchestral – solistic - coral într-un vârtej dezlănţuit, captivant, destins. Instrumentiştii au cântat compact, echilibrat şi, dacă nu ar fi fost accidentele (din păcate, insistente) la alămuri, perfecţiunea lor sonoră ar fi dominat. Accelerando-urile finalurilor celor două acte au ridicat sala în picioare.

Există o cheie în derularea discursului muzical la Mozart şi nu numai, cultura recitativului. Susţinuţi de clavecin, toţi soliştii au rostit expresiv importantele pagini, în ziceri pline de sensuri, cu accentuări şi subtilităţi, într-o derulare fluidă, fără timpi morţi. Aparté-urile au fost cuceritoare, fermecătoare, iar concertul – spectacol a curs admirabil, antrenant.

Marc Minkowski, Anna-Maria Labin, Serena Malfi

Prin distribuire, am făcut cunoştinţă cu Ana–Maria Labin (Fiordiligi), născută în România. Soprana are un glas liric strălucitor, cu capabilităţi de abordare a agilităţilor, chiar cu energie şi bravură, cu pianissime. Au probat-o aria din primul act, rondo-ul din cel de-al doilea, duetele cu Dorabella, cu Ferrando, terţetul „Soave sia il vento”, ca un lamento, alături de aceeaşi Dorabella şi Don Alfonso.

Mezzosoprana Serena Malfi (Dorabella), cu voce plăcut timbrată, sopranilă, a cântat cu vehemenţă aria „Smanie implacabili”, a conferit culoare de expresie părţilor ce-i revin.

Cu glas impozant, puternic, baritonul Robert Gleadow a adus personajului Guglielmo dinamism, impetuozitate, dar şi varietate de atitudini, dintre care umorul n-a lipsit.

Fără să impresioneze în primul rând prin timbralitate, tenorul Anicio Zorzi Giustiniani (Ferrando) a cântat cu maximă eleganţă, expunând o frazare impecabilă, lungă, îndeosebi în aria din primul act şi ajungând până la inflexiuni „di grazia” ce au dat poetică şi delicateţe celei de-a doua strofe. Cavatina din actul secund a primit o tălmăcire virulentă

Important stilist şi colorist, baritonul Jéan-Sebastien Bou i-a conferit lui Don Alfonso rafinamente extreme în expunerea discursului melodic şi, când a fost cazul, a devoalat un glas de mare generozitate, rotund şi solid, ce a umplut sala Ateneului.

Delicioasa şi nostima Despina a primit prin vocea şi personalitatea Giuliei Semenzato tot ceea ce era nevoie. Soprană lirico-lejeră, agilă, cu pianissime frumoase, a cântat cu dezinvoltură cele două arii, precum şi multele intervenţii din partitură, a pendulat între eroi şi eroine, ca un adevărat „factotum”simpatic, încântător.

Ca în orice seară în care emoţionalitatea se situează la cote maxime, Beckmesser-ii pot găsi unele sonorităţi grave mai surde (Fiordiligi), intonaţii sub tonul just (Guglielmo), o acută ambiţios adăugată (Despina), dar neconcentrată, portamente sau atacuri luate „pe dedesubt”. Întregul, mare realizare a celor de pe podium, nu a fost tulburat. Mark Minkowski, un vrăjitor!

Giulia Semenzato