Expresul „Oneghin”, Bucureşti-Praga-Viena

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ion Caramitru a pus în scenă celebra operă a lui P.I. Ceaikovski. Într-o sincronizare europeană, premiera cu „Evgheni Oneghin” a Operei Naţionale din Bucureşti a fost lansată în martie, în acelaşi timp cu montările omonime ale Teatrului Naţional din Praga şi Operei de Stat din Viena.

Povestea lui Puşkin, preluată de Ceaikovski şi pusă pentru prima dată în scenă la Moscova în 1879, i-a stimulat imaginaţia şi lui Ion Caramitru, care semnează regia producţiei bucureştene, după ce a montat „Evgheni Oneghin” în urmă cu 14 ani, la Belfast.

Istoria bucureşteană a romanticei opere ceaikovskiene începe în 1938, cea de-a doua şi a treia montare fiind semnate de regizorul Hero Lupescu (în 1959, respectiv 1981), aceasta fiind a patra versiune.

Povestea are în ea o mare doză de convenţie, aşa că modernizarea ei este limitată prin definiţie. Este o superbă muzică romantică, suficient de cursivă în scri-itura instrumentală pentru a suna bine în interpretarea orchestrei Operei bucureştene, conducerea muzicală fiind asigurată cu profundă cunoaştere a partiturii de Iurie Florea.

Aşa cum ne-am obişnuit în ultimul timp, există cel puţin două distribuţii alternative, cea pe care am urmărit-o fiind cea de a doua, cu o componentă feminină remarcabilă.

Tânăra soprană Tina Munteanu are toate datele pentru solicitantul rol al Tatianei, celebra „Arie a scrisorii” punându-i în valoare expresivitatea, forţa vocală şi capacitatea de susţinere. În rolul Olga, mezzosoprana Maria Jinga este şi ea adecvată vocal partiturii, personalitatea ei scenică acordân-du-se cu frivolitatea personajului.

De remarcat sunt amplitudinea şi forţa dramatică a glasului Anei Maria Comşa, în rolul mamei. Fără ca situaţia să reprezinte o noutate pentru scena bucureşteană, rolurile masculine sunt mai greu de distribuit.

Totuşi, tenorul Călin Brătescu (în rolul Lenski) propune multe momente frumoase, iar baritonul Ionuţ Pascu (în Oneghin) reuşeşte o bună prestaţie scenică, deşi nu excelează prin rafinament până în ultimul act, în care evoluţia sa alături de Tina Munteanu este credibilă şi plină de dramatism.

O montare plină de energie

Fără a împinge montarea în direcţia unui modernism evident, ca de altfel şi decorurile Mariei Miu şi costumele Vioricăi Petrovici (desenând extrem de convingător epoca), regia lui Ion Caramitru ne face să privim acţiunea în adâncime, controlând evoluţia soliştilor, dar mai ales apariţi-ile picturale ale Corului Operei pregătit de Stelian Olariu (care de altfel încântă, ca de obicei, şi la nivelul interpretării vocale).

Tinereţea distribuţiei, esenţială pentru energia pe care o emană întreaga montare, a marcat pozitiv întreaga atmosferă. Deşi încă mai avem mult până la a ne putea compara cu o mare scenă europeană, prezenţa unui light designer cu experienţă, în persoana lui Chris Jaeger, s-a simţit în mai multe momente, în care decupajul acţiunii prin lumină influenţa puternic atmosfera.

Nu am văzut premiera vieneză în care se pare că ninge aproape tot timpul (se reia, la Staatsoper, în a doua parte a lunii mai) şi nici spectacolul Teatrului Naţional din Praga.

Dar faptul că „Evgheni Oneghin” a marcat debutul lui Andrei Şerban ca regizor de operă, în 1980, la Welsh National Opera din Cardiff, fiind reluată pe scenele lumii la Nancy, Seattle, Lyon sau Veneţia ne face cel puţin curioşi.

Acelora dintre noi care vor avea cum să-şi satisfacă interesul de a vedea această producţie, le stau la dispoziţie cel puţin stagiunea 2009-2010 a Teatrului Naţional din Praga şi programul Festivalului Internaţional „Primăvara pragheză” (12 mai – 3 iunie).

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite