„Don Carlos” cu cast de nivel european

Bogdan Baciu şi Bogdan Taloş

Nu exagerez, întrucât îi văzusem aproape pe toţi invitaţii în diferite titluri la Deutsche Oper am Rhein Düsseldorf-Duisburg, apoi pe câţiva la Bucureşti în alte spectacole, cu impresii de cel mai înalt grad, aşa încât inteligenta alcătuire a distribuţiei acestui „Don Carlos” din stagiunea 2021-22 de către managementul mai vechi şi actual al Operei Naţionale din Capitală a fost binevenită.

Validările au sosit una după alta. Debutant în rolul titular la teatrul din Splai, tenorul Teodor Ilincăi a fost un erou pătimaş, sfâşiat între pasiunea dragostei pentru Elisabetta şi ideile revoluţionare, sentimente pe care le-a expus cu ştiinţă a cântului de sorginte italiană. Vocea a rezonat proaspăt, cu egalitate între registre, puternic şi strălucitor în accentele tăioase, suverane, emise cu slancio, cărora le-a asociat, urmărind expresia, şi tente de cântări moi. Linia vocală a curs într-o logică frumoasă, cu uşurinţă de emisie, definind actualul moment al carierei artistului, clar liric-spint.

Cristina Păsăroiu şi Teodor Ilincăi

De fapt, acea italianità în plămădirea frazelor muzicale, pe care o remarcam la tenor, a fost conductul care i-a animat aproape pe toţi interpreţii rolurilor principale, conferind autenticitate partiturii verdiene. La fel, prin tinereţea, omogenitatea de sunet sau ambitusul complet.

Pentru baritonul Bogdan Baciu, generozitatea şi velurul glasului sunt minuni bine ancorate caracterului personajului Rodrigo de Posa. Artistul a dominat împreună cu Don Carlos efluviile sonore ale orchestrei în celebrul duet şi a modelat catifelat cea de-a doua strofă, construind prin crescendo impecabil culminaţia de forţă a finalului celebrei pagini. Cursivitatea susţinerii desenului melodic, fluenţa, respiraţia prelungă producătoare a unui legato imperial au continuat în arioso-ul de maximă cantabilitate „Carlo ch'è sol il nostro amore”, pentru ca marea scenă finală, aria „Per me giunto” şi moartea lui Posa, să reprezinte summa summarum de glas şi expresivitate a unei prestaţii ideale pentru o tălmăcire tipic verdiană „de linie”.

Bogdan Taloş şi Marius Boloş

Basul Bogdan Taloş a tălmăcit desăvârşit complexitatea caracterologică a Regelui Filip al II-lea, plin de frământări personale, muncit de conflictele politice şi de relaţionarea cu Inchiziţia, ca să nu mai vorbim de solitudinea în care îşi trăia viaţa, în ciuda anturajului. Bazându-se pe o voce rotundă, plină de căldură, amplă, masivă, Bogdan Taloş a parcurs drumul de la autoritate (adresările energice „Perchè sola e la Regina?” sau, mai târziu, „Nel posar sul mio capo la corona...”), trecând prin confesiunea din duetul cu Posa şi ajungând la suprema trăire interioară a ariei „Ella giammai m'amò”, iradiată de „o tristeţe amară”, cum avea să-i spună mai târziu Marelui Inchizitor, sintagmă impresionant găsită de libretiştii Méry şi Du Locle. Avea să fie firul călăuzitor pe care Taloş l-a dăruit marii pagini verdiene. Vocalmente, poate că dovada de sinteză absolută a calităţilor basului a fost fraza ascendent-descendentă pe două octave incluzând un Fa natural acut „Dunque il trono piegar dovrà sempre all'altare!”, din finalul duetului cu Marele Inchizitor, exemplar redată, plină de sensuri, exprimare a obedienţei tronului în faţa altarului.

Ramona Zaharia şi Bogdan Baciu

După recenta, memorabila Dalila în sala Operei, mezzosoprana Ramona Zaharia şi-a reconfirmat valoarea prin plurivalenta partitură a Principesei Eboli, pornită din subtila şi brilianta povestire „Cântecul vălului”, plină de vocalize lejere cu La-uri acute şi finalizată de o notă similară suverană în forte, trecând în actul următor prin ferocitatea adresărilor din terţetul cu Don Carlos şi Posa, până la dramatica arie „O don fatale”, prefaţată de sunetele grave tragice „io... io stessa... avea... commesso!”, mărturisire cutremurătoare făcută Elisabettei. Nuanţat cântată (imploratoare în fraza „O... mia Regina...”), Ramona Zaharia a abordat cu vigoare extrem de solicitanta - din cauza ţesăturii vocale ultra-acute - încheiere a paginii.

Începând reţinut duetul cu Don Carlos, suportând puterile dezlănţuite ale orchestrei la finalul lui, abordând duios aria „Non pianger, mia compagna”, Elisabetta sopranei Cristina Păsăroiu s-a simţit totuşi depărtată de Fach-ul tipic liric-spint pe care maestrul de la Busseto i l-a rezervat. A oferit multe momente de sensibilitate şi trăire adâncită, atacuri pianissimo în cvintet, dar lirismul s-a simţit excesiv în detrimentul accentului şi culorii vocale verdiene.  O mică neatenţie (a cui?) a făcut ca intrarea „Tu che le vanità” în strofa a doua a ariei omonime să fie precipitată, aşa încât a trebuit să fie repetată  imediat, pentru respectarea partiturii.

În celelalte roluri au cântat başii Marius Boloş (Marele Inchizitor) şi Filip Panait (Un Călugăr), tenorul Valentin Racoveanu (Contele Lerma, ce şi-a asumat, conform montării bucureştene, şi personajul Heraldul Regal), sopranele Cristina Eremia (Tebaldo) şi Mihaela Stanciu (Vocea din Cer cu Si-uri acute şi inflexiuni de puritate).

Ramona Zaharia, Teodor Ilincăi, Bogdan Baciu

Dirijorul Tiberiu Soare a condus ferm ansamblurile Operei Naţionale (maeştri de cor Daniel Jinga şi Adrian Ionescu), în sonorităţi solemne, majestuoase îndeosebi în scena Autodafé-ului. Alteori au excedat firescul narativ sau preciziunea, aşa cum punctam. Agogica a suferit pe alocuri prin tempi mai largi în duetul Filip-Posa, elongând dialogul sau în finalul ariei mari a Principesei Eboli, supunând mezzosoprana la eforturi considerabile.

Din punct de vedere scenic, poate că asistenta de regie Claudia Machedon ar fi trebuit să urmărească în numele regizorului Mario de Carlo, autor şi al concepţiei luminilor, proiectarea mai riguroasă pe chipurile unor eroi a unor spoturi care să-i pună în evidenţă, măcar în timp ce cântau. Altfel, au abuzat penumbrele.

Cel puţin după „Don Carlos” sau „Traviata” ce i-a urmat, ca să nu mai adaug recentele spectacole „Samson şi Dalila” din ianuarie sau „Traviata” din decembrie, Opera Naţională Bucureşti face un mare şi adevărat pas european graţie cântăreţilor români din diaspora. Nu rămâne decât ca invitarea lor să continue sistematic. Un deziderat de mult clamat de presă, de critica muzicală. Timpul trece, se scurge neiertător pentru toată lumea şi de vizitatori în formă precară ne-am cam săturat.