Diane Arbus şi iubirea delicată pentru „monştri“

Diane Arbus şi iubirea delicată pentru „monştri“

Diane Arbus

Fotografa de origine americană a fost prima din lume care a portretizat homosexuali, lesbiene, circari şi oameni bolnavi şi diformi, considerându-i „aristocraţi“, nu „monştri ai societăţii“. La 26 iulie 1971, Diane Arbus era găsită moartă în locuinţa sa din New York. Avea 48 de ani. Înghiţise barbiturice şi îşi tăiase venele. Suferea de o depresie severă.

Ştiri pe aceeaşi temă

În rarele fotografii - parte autoportrete (aproape întotdeauna alături de aparatul de fotografiat), parte portrete făcute de soţul său, Alan Arbus, el însuşi fotograf - Diane Arbus pare desprinsă de realitate. E un amestec de fragilitate, senzualitate şi întunecime în privirea ei. Cu trăsături hiperfeminine - nasul subţire, cârn, buzele pline -, Diane aduce mai degrabă a copil decât a nimfă. Acelaşi aer răspicat al nesupunerii şi-o imposibilitate de-a sta locului. E în centrul unui alt univers (fantastic, suprarealist, îndepărtat) şi, deşi încremenită fotografic, pe picior de plecare.

„Copil cu grenadă de jucărie, în Central Park“, New York, 1962



Împrumută câte ceva din personajele pe care le fotografiază. La fel cum aceste personaje iau ceva de la ea. Pitici, giganţi, gemeni siamezi, oameni tatuaţi sau plini de cicatrice, homosexuali, lesbiene, nudişti, cu toţii îşi afişează triumfător defectele în faţa aparatului ei de fotografiat. Poate de aceea, portretele în alb-negru ale lui Diane Arbus te fac să te simţi ca într-un film de David Lynch. Sau de Stanley Kubrick - care o şi omagiază în „The Shining"/„Strălucirea" (1980), unde apare o replică a unei fotografii cu două gemene identice, din 1967. (Fotografia a fost vândută la o licitaţie din 2004 pentru 478.000 de dolari).

Divorţul, desprinderea

Apropierea lui Diane Arbus de universul excepţiilor umane nu se reduce la un „clic" fotografic. Pentru Diane, fiecare întâlnire cu oamenii e o aventură. O căutare emoţională. De altfel, îşi aborda subiecţii într-un fel reportericesc, nu doar uman. Îi plăcea să intre în casele lor, să le vorbească, în fond, să trăiască momentul cu ei. Fotografiile, chiar dacă par decupate, singulare, sunt încărcate de acest schimb.

„Eddie Carmel, evreul gigant, acasă în Bronx cu părinţii săi“, 1970



Eliberarea de restricţiile copilăriei

La final de secol XX, Diane explora un teritoriu necunoscut. Înfrunta, plină de curaj şi de independenţă, realitatea unor oameni discriminaţi, oameni pe care majoritatea alegea să-i trateze cu frică, întorcând capul. Ea se uita direct în ochii lor. Fotografiindu-i, le oferea şansa să strălucească. Şi, pe măsură ce se apropia de „monştri" - presa vremii a descris-o, aşa cum se temea, drept „fotografa monştrilor" -, se îndepărta de viaţa mundană.

A divorţat în cele din urmă de soţul său. Obişnuia să povestească despre perioada asta ca despre una a restricţiilor, deloc hrănitoare intelectual şi găsea aici o explicaţie pentru fotografiile pe care le făcea: dorinţa de a explora, de a se elibera, de a avea acces la o parte a lumii care-i fusese şi metaforic, şi pragmatic, interzisă.

Când s-a expus în plin, asumându-şi tenacitatea şi vulnerabilitatea, Diane Arbus a adunat fani fanatici, dar şi critici. Scriitorul american Norman Mailer spunea că „a-i da pe mână lui Diane Arbus un aparat de fotografiat e ca şi cum ai pune o grenadă în mâna unui copil". O aluzie la una dintre fotografiile lui Diane înfăţişând un copil ţinând o grenadă în mână în Central Park.

Susan Sontag a criticat-o într-un eseu publicat în 1973, la doi ani după moartea lui Arbus. Se numea „Show cu monştri", iar Sontag spunea că din fotografiile ei lipseşte frumuseţea. La rândul său, eseul lui Sontag a fost criticat şi acuzat de superficialitate, „un exerciţiu estetic de lipsă de sensibilitate".

„Să dăm un sens oamenilor"

„Îmi place să merg acolo unde n-am fost niciodată", povestea Diane Arbus despre felul în care trăia experienţa fotografiatului. „E ceva să mergi în casa altcuiva. Când se face ora să plec, mă scufund într-un sentiment ciudat, aproape că-mi vine să nu mai merg. Pe drum, starea dispare şi-ţi dai seama că nu există absolut nicio metodă asupra controlului".

Delicat, Diane vorbeşte şi despre esenţa viziunii sale. „Ce frumos e felul în care sunt construiţi oamenii! Îi priveşti, întorci capul după ei pe stradă. Ce vezi sunt tocmai particularităţile, defectele. Şi e ciudat ca, deşi natura ne-a dat diferenţele astea, să nu le privim şi mai mult, nu ne apropiem de ele. Să dăm un sens oamenilor. Dar întotdeauna e un punct de răscruce între ce ştiu oamenii despre tine şi ce nu se pot abţine să nu ştie... Asta are legătură cu ceea ce eu mereu am numit distanţa dintre intenţie şi efect. Dacă scrutezi realitatea suficient de atent, dacă ajungi la ea, devine fantastic...".

Şi mai adânc, există o frumuseţe tragică în vorbele şi-n intenţiile sale, aşa cum există şi-n fotografii, căci vede nobleţe acolo unde natura a nedreptăţit. „Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Despre asta e vorba: tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta. Vreau să spun: dacă ai vorbit vreodată cu un om cu două capete, îţi dai seama că acolo e ceva ce tu nu vei şti niciodată. Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi."

"Majoritatea oamenilor trec prin viaţă temându-se că vor avea parte de o tragedie. Aceşti monştri ai naturii s-au născut într-o tragedie. Deja au trecut testul. Sunt nişte aristocraţi."
Diane Arbus,
artist fotograf

"Dacă e ceva ironic la felul în care e construită lumea, atunci e imposibilitatea de a ieşi din pielea ta şi a te pune în pielea altuia. Tragedia altcuiva nu e aceeaşi cu a ta."
Diane Arbus,
artist fotograf

Fotografii expuse la Pompidou şi la MoMA

Expoziţii permanente cu fotografiile lui Diane Arbus pot fi vizitate la Centre Pompidou din Paris şi la Muzeul de Artă Modernă MoMA din New York. Însă, lucrările ei sunt expuse astăzi în majoritatea muzeelor lumii, ca expoziţii temporare. Dincolo de personajele fotografiilor sale, Arbus e renumită şi pentru tehnica revoluţionară: portrete alb-negru de formă pătrată, făcute cu un aparat Rolleiflex. Schimbase un Nikon de 35 de mm în 1962, fiindcă-şi dorea imagini cât mai clare şi detaliate. Arbus povestea că, dacă a învăţat ceva despre fotografie, în timp, e specificitatea: „Cu cât eşti mai specific, cu atât devii mai general".

Nicole Kidman, într-un portret imaginar

Diane Arbus a fost omagiată în 2006 în pelicula „Fur - An Imaginary Portrait of Diane Arbus"/„Diane Arbus", regizată de Steven Shainberg. În rolul fotografei, o Nicole Kidman fragilă şi curioasă ca o vulpe. Cu rochiile tipice anilor '50, bine strânse pe talie şi bretonul tăiat drept deasupra sprâncenelor, asemănarea dintre cele două e frapantă.

Nicole Kidman, în filmul „Diane Arbus“, interpretând rolul artistei   Foto: AFP



„Captivă ca într-o cutie de metal"

Romanţat, filmul foloseşte o poveste de dragoste pentru a reliefa iubirea, fascinaţia, dar şi dedicarea lui Arbus pentru aceste creaturi fantastice, monştri ai naturii. Filmul, de o frumuseţe vizuală tăioasă şi tandră, şi adesea minimalist, e scăldat în mister. Robert Downey Jr. joacă rolul unuia dintre monştrii care o fascinează pe Arbus, un fost circar care suferă de o boală incurabilă: îi creşte păr pe tot corpul şi pe faţă. (Personajul foloseşte excesul de păr pentru o afacere cu peruci, din care trăieşte...) Diane Arbus ajunge în casa lui şi se lasă sedusă - micile tresăriri de spaimă nu sunt altceva decât accese de extaz - de bizareriile, dar şi de frumuseţea luxuriantă a unei existenţe întunecate.

Face asta pentru că e singurul fel în care se poate simţi împlinită: fotografiindu-l. Dar povestea avansează într-o idilă care extinde iubirea dintre doi oameni la iubirea lui Arbus pentru nou, pentru suprarealismul vieţii. Despre felul în care a văzut-o pe Diane Arbus, regizorul Steven Shainberg spunea: „Era o personalitate care exploda la vârsta de 35 de ani. Până atunci, fusese captivă ca într-o cutie de metal. Ajunsese într-un punct în care nu avea decât două opţiuni: ori să se retragă definitiv, ori să dea lovitura de una singură".

Vezi mai jos câteva fotografii ale artistei


citeste totul despre: