Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (V)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ajuns la al cincilea episod, serialul dedicat temei ilustrează în continuare preocupările manageriale - în sensul primenirii distribuţiilor - din cel mai important teatru liric românesc, condus acum ca director general interimar de Ştefan Ignat. Este o orientare necesară, utilă pentru sporirea calităţii.

Nu întotdeauna se reuşeşte pe  deplin, dar eforturile sunt notabile, atât din partea conducerii cât şi a soliştilor debutanţi cărora li se alătură oaspeţii din ţară şi străinătate, pe lângă angajaţii teatrului. Chiar şi recenta premieră cu „Don Carlos” va fi durabilă odată cu asigurarea unor distribuţii rezonabil cumpănite valoric, maxim calitative.

Din nou, „Evgheni Oneghin”

Iată un titlu de rezistenţă al repertoriului bucureştean, al cărui afiş aşteaptă diversificarea, nu numai prin noi producţii, ci şi prin reluarea unor valoroase montări anterioare, în prezent abandonate. Un subiect deja abordat în aceste pagini.

Imagine indisponibilă

La început de martie, soprana Iulia Isaev, destul de rar prezentă în spectacole, a fost „Tatiana lui Ceaikovski”. Folosesc sintagma, întrucât înţelegerea complexităţii personajului a venit din partea unei artiste dedicate profund tălmăcirii meandrelor sufleteşti ale eroinei, în care visarea a fost asociată sensibilităţii, gingăşiei şi sincerităţii, iar speranţa ascunsă a transpărut printre valurile de tristeţe nemărginită. Demnitatea a caracterizat-o în scena finală.

În privinţa redării sonore, idealul a rămas un deziderat, cel puţin în privinţa intonaţiei juste. Dar Iulia Isaev, posesoare a unui glas rotund şi consistent, a cântat cu frazare impecabilă, a cărei melodică fluidă s-a îmbrăcat în inflexiuni şi mlădieri pline de maleabilitate, iar nuanţele din scena finală au cunoscut pianissime aerisite, seducătoare. Chiar şi o impresionantă „messa di voce” (crescendo-decrescendo pe arc melodic de unică respiraţie) şi-a făcut loc în fraza „Ah! Ia vas liubliu!”

Imagine indisponibilă

Debutantul serii a fost, în rolul titular, Florin Simionca. Baritonul posedă o bună calitate timbrală şi un ambitus de glas util scriiturii, dar esenţa interpretării vocale trebuie să stea în preocuparea pentru înşiruirea legată, flexibilă a sunetelor în frază, mai ales că multe rezonează „drept”, fără vibraţie şi „deschis”, cu exprimare frustă. Chestiune de studiu adâncit. După cum, personajul pe care îl propune are nevoie, cel puţin în primul act, să se prezinte cu toată aroganţa, mândria şi superioritatea prost înţeleasă a unui erou încrezut, indiferent şi plictisit de tot ce îl înconjoară. Doar actul ultim l-a găsit în frământarea generată de rememorările vechilor timpuri.

Oana Andra şi Andrei Lazăr

Imagine indisponibilă

Din distribuţie au mai făcut parte mezzosopranele Oana Andra, Sorana Negrea şi invitata Andreea Iftimescu (Olga, Larina, Filipievna), basul Horia Sandu (Gremin), tenorul Valentin Racoveanu (Triquet), basul Dan Indricău (Zaretsky şi Căpitanul).

Câteva cuvinte despre tenorul Andrei Lazăr, aflat la al doilea spectacol după debut, în rolul Lenski. A căpătat sporită siguranţă, propulsoare către intervenţii energice în dramaticele pasaje din scena balului de la casa Larinei. Costurile au fost însemnate şi nota de La natural acut din final l-a găsit întrucâtva răguşit. Consolidările vor continua, sunt absolut convins, către o lectură fără reproş a partiturii. O apreciabilă pildă, celebra arie „Kuda, kuda...”, din tabloul ce a urmat.

A dirijat Iurie Florea, descriptor – cu concursul ansamblului coral-instrumental al Operei Naţionale – al atmosferei romantice.

Oaspeţi din Timişoara, Bulgaria, Braşov şi un debut românesc

Tot sub bagheta lui Iurie Florea au evoluat în „Aida”  verdiană invitaţi din Timişoara (soprana Lăcrimioara Cristescu, în rolul titular), Bulgaria (tenorul Martin Iliev, Radamès) şi Braşov (soprana Asineta Răducan în Amneris, rol de mezzosoprană), alături de basul Iustinian Zetea, debutant ca tatăl lui Amneris, Regele Egiptului.

Spectacolul a stat sub semnul dirijorului, autor al unor tempo-uri echilibrate, în covârşitoare măsură coerente cu dramaturgia. Dacă forez în amănunt, pot detecta, din cauza unor uşoare accelerări, clipe de restabilire târzie a ambianţei lascive din apartamentul lui Amneris, în aşteptarea întoarcerii războinicilor sau a celei iluminate de Lună în noaptea tropicală aleasă de Aida pentru întâlnirea cu Radamès. N-a avut ce face cu o trompetă neglijentă în cea de-a doua repriză a marşului triumfal.

Lacrimioara

Lăcrimioara Cristescu are o voce potrivită ca ambitus, luminozitate şi înzestrare spintă pentru personajul sclavei etiopiene. Armonicele glasului sunt îndreptate mai mult către sonorităţi tăioase, fapt care, laolaltă cu amploarea, a permis dominarea ansamblurilor din scena a doua a actului secund. De altfel, peste tot s-a remarcat puterea acutelor. Polişarea nuanţărilor va reduce liniarităţile de exprimare din finalul ariei „Ritorna vincitor!”, a ariei „Nilului” (în care a fost evident că nu pianissimele sunt punctul forte al artistei), ca şi „obiectivitatea” duetului final, lipsit de fior.

Martin

Martin Iliev a surprins plăcut prin volumul, penetranţa, vigoarea, omogenitatea „pasajului de registru” şi acutele sigure, venite dintr-un glas eroic, strălucitor, din păcate nu foarte îndreptat şi către redarea poetică a ariei „Celeste Aida” sau a duetului final, ce ar fi trebuit înzestrate cu înmuieri de sunet, dătătoare de imagini ale unui îndrăgostit.

Marius Boloş, Ştefan Ignat şi Lăcrimioara Cristescu       

Stefan

Pentru baritonul Ştefan Ignat, rolul Amonasro este consolidat şi înfăţişat fie prin sunete impozante, fie prin moliciuni ce au rememorat Aidei plaiurile natale.

Iustinian Zetea, Asineta Răducan, Martin Iliev

Iustinian

Trecând peste nepotrivirea funciară timbru – rol, anterior remarcată în aceste pagini, observ că Asineta Răducan a fost în bună formă vocal-scenică. A rezonat mult mai consistent, mai colorat decât la prima apariţie în costumul lui Amneris la Bucureşti, a dăruit notelor grave forţă, consumând multă energie pentru o redare veridică a dramatismului personajului, pe care l-a conturat cu autentică ţinută princiară, străfulgerată de trăirile intense. Decontul a venit la al doilea Si bemol acut din duetul cu Radamès, mai puţin concentrat. Rodarea şi dozajul atent îi vor folosi pentru ulterioare performanţe de substanţă, ce îi vor valida importantele calităţi de glas şi actoriceşti.

În celelalte roluri au cântat basul Marius Boloş (Ramfis), tenorul Valentin Racoveanu (Mesagerul) şi soprana Madeleine Pascu (Marea preoteasă).

Ljubica

O Carmencită senzuală din Serbia

Se numeşte Ljubica Vraneš, arată bine şi joacă incitant. Deşi registrul grav poartă sonorităţi estompate, datorate culorii sopranile de glas, deseori supuse competiţiei cu orchestra, vocea s-a dezvoltat cu uşurinţă spre acute pătrunzătoare, inclusiv către un La diez, marcă proprie, în Seguidilla. Mezzosoprana a conferit portativelor lui Bizet expresivitate şi nuanţări adecvate parcurgerii stărilor diverse ale personajului.

Marta Sandu şi Alin Stoica        

Marta

Provenită dintr-o vocalitate de soprană lejeră, soprana Marta Sandu („suspectată” de debut – cel puţin bucureştean - în rolul Micaëla, deşi programul de sală nu l-a menţionat) a abordat cu ambiţie ţesătura vocală lirică a scriiturii, cu rezultate meritorii, valorizatoare ale muzicalităţii, timbrului plăcut şi dăruirii în aria din actul al III-lea, în definitiv, o rugă fierbinte înălţată Cerului.

Distribuţia i-a mai cuprins pe tenorul Alin Stoica (fără evenimente nedorite, deci în progres ca Don José faţă de anterioara prestaţie, de debut), baritonul Daniel Pop (Escamillo), soprana Andreea Novac (Frasquita), mezzosoprana Sorana Negrea (Mercédès), tenorii Lucian Corchiş şi Valentin Racoveanu (Dancairo şi Remendado), basul Filip Panait (Zuniga), baritonul Daniel Filipescu (Moralès).

Din fosă, dirijorul Vlad Conta a asigurat un sunet îngrijit al orchestrei, tempo-uri corecte prin care a restituit partiturii tensiunea dorită.

Intens solicitat în cele trei spectacole, Corul Operei Naţionale Bucureşti - pregătit de Daniel Jinga - şi-a probat experienţa pentru lecturile de scenă. Beckmesserii vor consemna în „Evgheni Oneghin” intrarea precipitată a unei soprane la Corul fetelor din scena a treia a primului act sau un decalaj la finalul aceleiaşi secvenţe, iar în „Carmen”, atacuri indecise în scena Micaëla-Moralès sau timide înainte de prima intrare a eroinei titulare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite