Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Cuvintele bine alese te aduc la Ateneu

0

Publicat: 13.09.2017 16:25

Ultima actualizare: 05.08.2022 05:56

Desigur, fiecare artist se cântă pe sine – dar senzaţia asta e cu atât mai pregnantă dacă îl asculţi pe Valentin Răduţiu. Laureat al Concursului Enescu în anul 2011, Valentin cântă Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră de Şostakovici – şi intră cu totul sub mantia lui. Se cântă pe sine, se oferă cu generozitate. E unul cu violoncelul, unul cu Şostakovici, unul cu după-amiaza asta plină, muzicală, a Festivalului Enescu.

E miercuri, 6 septembrie, şi rotonda Ateneului Român se umple cu doritori şi iubitori de muzică: e prima dintre cele două după-amieze în care Orchestra Filarmonicii Cehe cântă în Festivalul Enescu – cu Cristian Măcelaru la pupitru şi violoncelistul Valentin Răduţiu, invitat să interpreteze Şostakovici, Concertul nr. 1.

Între feţele bucuroase, şi una de-acum cunoscută: fata cu floarea. Atâta doar că astăzi n-are nicio floare. Priviri mirate – ale mele. Îmi răspunde: „Nu îl cunosc, nu l-am ascultat până acum pe Răduţiu”.

Violoncelistul intră pe scena Sălii Mari după ce ansamblul ceh cântă Enescu, Suita nr. 3 pentru orchestră – „Săteasca”. Şi vezi, e aproape palpabilă, energia cu care se înconjoară. Trăieşte acest concert pe care îl poartă cu sine „cam de o jumătate de viaţă” – va fi mărturisit într-un interviu publicat în ziarul Festivalului. „L-am studiat cu profesorul meu Geringas la Berlin, dar, de fapt, îl învăţasem mai devreme, la 16 ani, când încă eram studentul lui Clemens Hagen la Mozarteum-ul din Salzburg”.

Mâna stângă îmbracă genunchiul, în aşteptare – iar degetele urmăresc accentele, partitura din minte. Atunci când cântă, ridică uşor piciorul pe vârf sau pe călcâi, de parc-ar vrea să-ngroaşe sau să subţieze sunetul, iar pe bucăţile rapide, intense, are aproape ceva drăcesc în el. Smulge, cu gest scurt, firele rupte ale arcuşului înainte de ultima parte; şi rămâne netulburat chiar şi atunci când tânărul din faţa lui, din primul rând, îşi vântură sacoul în aer şi-i aşază tacticos mânecile, cu gesturi largi care ar putea să fisureze concentrarea oricui. Nu şi lui Valentin Răduţiu, care rămâne permanent în lumea concertului acestuia dens şi sumbru – şi rămâi şi tu, ascultătorul, pironit în scaun. Concertul acesta compus de Dmitri Şostakovici în 1959 pentru prietenul său, Mstislav Rostropovici – care l-a memorat, se spune, în patru zile, şi l-a cântat pentru prima oară pe 4 octombrie, alături de Orchestra Filarmonicii din Leningrad, dirijată de Evgheni Mravinsky.

Când sala răsună de aplauze – o izbucnire aproape necesară după tumultul, intensitatea bucăţii muzicale – îi spun colegului de scaun şi de breaslă că mi-a rămas în minte violoncelistul acesta încă de anul trecut, când, în preziua Concursului Enescu, descrisese plastic atmosfera care înconjoară Ateneul în luna septembrie: o „psihosferă specială”, „un concentrat de energii”, cu toţi concurenţii care se mişcă prin Ateneu şi pe străzile din jurul lui. „Ah, e cel cu psihosfera? Mi-l amintesc”, zice zâmbind colegul. Iar eu sunt dovada vie că nişte cuvinte bine alese, cu totul sugestive pentru Bucureştiul muzical în luna lui septembrie, pot să te aducă – şi te-aduc chiar – la concert.

Şi mai cred că fata cu floarea va avea o floare data viitoare când Valentin Răduţiu va concerta la Bucureşti. Nu, nu cred. Ştiu. Ne întâlnim câteva zile mai târziu: „Ai avut dreptate. Mi-a plăcut foarte mult Răduţiu”.

*
...şi nu-i sfârşit de după-amiază muzicală la Ateneu mai potrivit decât acesta: Orchestra Filarmonicii Cehe cântă Dvořák – şi cântă viu, cu inimă, această Simfonie a VIII-a care e aproape un şlagăr, compusă de artistul ceh pentru a celebra primirea sa, în 1889, în Academia de ştiinţe, literatură şi arte din Boemia.

După prima parte, Allegro con brio, frumoasă, entuziasmantă, colegul din dreapta izbucneşte şoptit: „Eu aş aplauda! Simt nevoia să aplaud!”. Nu aplaudăm, că nu se cade, dar impulsul, recunosc, există. Şi te bucură entuziasmul orchestrei – instrumentiştii îşi aruncă priviri vesele pe tot parcursul lucrării – şi simţi şi zâmbetul lui Cristian Măcelaru, deşi-i cu spatele. La final, artiştii îşi dau mâna, se felicită – ce imagine frumoasă – şi părăseşti Ateneul cu bucuria lor în minte. Şi cu promisiunea de-a reveni cât mai curând în psihosferă.