Cum au intrat Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti în pielea personajelor Toma şi Ana, din filmul „Ana, mon amour“ VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Filmul “Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer şi premiat la Berlin, intră de vineri în cinematografele din toată ţara.

După proiecţia pentru presă a filmului “Ana, mon amour”, principalii realizatori ai filmului, printre care regizorul Călin Peter Netzer (premiat la Berlin pentru “Poziţia copilului”), monteuza Dana Bunescu (premiată la Berlin pentru acest film) şi actorii Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti au acceptat să vorbească cu noi despre culisele realizării acestei producţii.

Mircea Postelnicu: “I-am studiat pe Cezar şi Călin pentru rol”

“Weekend Adevărul”: Cum aţi documentat personajul? Aţi citit romanul?
Mircea Postelnicu: Nu, romanul nu-l citisem, nu l-am citit şi nici până în momentul ăsta nu l-am citit. În procesul de repitiţie, evident când a venit Călin şi a început să ne vorbească despre scenariul de unde a plecat el, ne-a vorbit şi de unde a pornit el. Evident a venit întrebarea logică: Şi, citim romanul ?, Călin, aşa cum spunea şi Cezar înainte a pornit de la scenariul, dar s-a îndepărtat de povestea cărţii şi atunci a ales să nu fie asta un punct. Şi atunci ne-am concentrat mult mai mult pe forma lui, pe mesajele de acolo.

Cunoşteaţi şi variantele intermediare de scenariu?
Au fost mai multe etape. A fost o etapă preliminară întâlnirii noastre la repetiţii şi acolo au lucrat ei împreună, dar o dată ce am început repetiţile au fost momete în care eram prezenţi. Am trecut în mai multe faze ale scenariului, lucram asupra scenariului în ideea în care unele replici funcţionează mai bine într-un fel, mai bine în alt fel. O dată stabilit scenariul a fost un lucru exact şi precis.

Cum aţi fost ales?

image

Sunt actor al Teatrului din Piatra-Neamţ. Am devint actor al Teatrului la două săptămâni după ce am primit rolul acesta şi da am ajuns să i-au acest rol în urma unui casting. Nu ştiam nimic, mi s-au trimis scenele pentru casting, evident au fost mai multe întâlniri, după aceea mi s-a trimis şi scenariul în forma în care era atunci. Nu ştiam foarte multe despre acest subiect şi despre ideea de psihanlaiză, despre ideea de dependenţă şi co-dependenţă, au fost lucruri pe care le-am descoperit şi cu care m-am întâlnit aici. De lucruri, de repetiţie, de filmare.

Cea mai grea scenă?
Scena visului dintre Ana şi Toma, împărtăşirea tuturor sentimentelor pe care le-au strâns de-a lungul anilor. Am avut un moment puternic emoţional, când emoţiile ies la suprafaţă. E un lucru care mi-e îmi era greu de făcut ca actor. E vorba despre sentimente adevărate şi e vorba despre adevăr. E un flm în cautarea adevărului. Şi atunci, în momentul în care sentimentele astea sunt destul de puternice şi relaţiile pe care le ai cu partenera, una iarăşi foarte bine stabilită şi puternică, şi suntem conectaţi unul la altul, atunci lucrurile astea ies la suprafaţă.

Personajul principal din roman este bazat pe Cezar, v-a interesat să vorbiţi cu el?
Sigur, am făcut asta. La începutul perioadei de repetiţie am avut câteva întâlniri la recomandarea lui Călin cu Cezar, întâlniri în care eu aveam ca temă să-l observ pe el, să descopăr anumite ticuri, anumite modalităţi de exprimare şi au fost nişte lucruri pe care le-am luat, dar în acelaşi timp munca pe care am făcut-o şi studiul asupra lui Cezar s-a întâmplat în măsură chiar mai mare asupra lui Călin pentru că aşa cum spunea şi Călin, Ok este pornit de la Cezar şi de la cartea lui, dar este dus mai departe şi adus din experienţa lui. Luminiţa sunt eu, i-a spus lui Cezar la început, dar asta nu însemnă că nu sunt şi în Toma multe lucruri. Nu a fost o tema dată de Călin, a fost studiul meu, ca urmare a tuturor discuţiile şi momentelor pe care le-am împărtăşit.

Ce ne puteti spune despre terapie?
Este un proces de lucru, de cercetare, de aprofundare a situaţilor din text, a personajelor ce se întâlnesc acolo. Am avut o perioadă lungă de repetiţii în care am avut timp să aprofundăm şi să săpăm toate lucrurile astea. În acelaşi timp, atât eu, cât şi Diana, am fost la şedinţe de terapie, am început să mergem la şedinţe de terapie în prima fază pentru a avea un reper , şi toate aceste lucruri pe care le-am făcut în procesul de pregătire au ajutat foarte mult şi au fost foarte importante în a intra în piela personajului. Atâta timp cât tu cu tine nu eşti într-un echilibru, într-o linişte cu nevoile tale şi emoţiile tale evident că toate relaţiile pe care le vei construi de-alungul vieţii vor avea o anumită formă nesănătoasă într-un fel sau altul. Întotdeauna se va baza această relaţie pe nişte proiecţii, pe nişte frici.

Spuneţi-ne ceva despre activitatea de la Piatra-Neamţ.
Eu sunt la Piatra-Neamţ de doi ani, am jucat până acum în patru spectacole. Trei din ele cu regizorul Vlad Cristachi şi anume Revanşa, Aproape şi Cum vă place şi acum ultimul spectacol la care am lucrat, o premieră naţională cu Bobi Pricop, după un text de alui Jim Krauch, se numeşte Un stejar. Un spectacol minunat şi cu o idee strălucită. Acest spectacol e minunat. De fiecare dată eşti pus în condiţia brută de actor pentru că nu e un lucru pe care l-ai repetat, tot ce se întâmplă se întâmplă acolo.

Este prima apariţie în cinema?
Da.

Veţi mai continua?
Sigur că da. Momentan nu am nimic. Ce o să fie o să fie. Eu îmi doresc foarte mult, îmi doresc să muncesc, până la urmă asta vreau să-mi fac meseria pentru care m-am pregătit fie că e în film, fie teatru.

Un regizor cu care aţi vrea sa lucraţi?
Mi-aş dori să lucrez cu Călin la fiecare proiect al său. Sunt mulţi regizori din România pe care îi apreciez. Nu am avut bucuria să întâlnesc şi să lucrez cu ei, dar sigur sunt mulţi regizori: Cristi Puiu, mi-a plăcut foarte mult Bogdan Mirică, Porumboiu. Suntem atât de norocoşi noi actorii, avem atâţia autori recunoscuţi şi admiraţi, atât în România cât şi în străinătate. Cred că ar trebui să fim mândri de asta.

image

Mircea Postelnicu şi Diana Cavallioti, în pielea personajelor din film

Diana Cavallioti: “Am citit jumătate de carte”

“Weekend Adevărul”: Cum aţi luat castingul?
Diana Cavallioti: Nu, nu am fost prima opţiune eu cu siguranţă, şi nici nu ştiu cum am luat castingul.

Aţi citit cartea?
Eu nu am avut discuţia asta cu Călin, nu mi-a spus să nu o citesc. Nu am citit-o pentru că în general nu-mi amestesc infromaţiile, personajul e un personaj. E a lui Călin, nu are nicio legătură, e munca lui, sunt două joburi total diferite. Nu îmi încurc în niciun fel munca. Am citit jumătate de carte, m-am apucat de ea recent. Eu am ajuns în povestea asta puţin mai târziu decât Mircea. Sunt alte indicaţii din partea regizorului.

Aţi intervenit pe scenariu?
Şi noi am lucrat până foarte aproape de filmare. Am modificat.

Aţi cunoscut-o şi pe Svetlana Cârstean?
Nu, nu m-a interesat nici pentru documentare. Cătălin a zis în primul rând Luminiţa sunt eu şi atunci cred că puteam să-mi găsesc inspiraţia la Călin. Noi nu am creat personajul Luminiţa sau Svetlana, noi am creat personajul Ana.

Cât de jenantă a fost nuditatea în film? E ceva pentru o femeie să facă aşa ceva...
Da, dar femeia fiind actor ia decizia dacă face asta până la capat pentru că aşa mi-a cerut regizorul, sau nu. Într-adevăr înainte să iau decizia că pot să lucrez la acest film mi-am pus întrebarea dacă sunt gata să merg până la capăt sau nu şi da, asta cu totală încredere în Călin, altfel nu se poate. E vorba de un scenariu şi de o partitură la care nu stai să te gândeşti oare, ideea era dacă puteam eu să fac lucru acesta şi cumva am avut încredere şi în mine şi am făcut-o.

Cea mai grea scenă de filmat?
Toate scenele care au avut o intensitate emoţională. Deja când tragi foarte multe unghiuri ajungi să fii foarte epuizat. Scena de la Universitate pentru mine, de la Pizza Hut, care a fost din punctul meu de vedere şi mai grea, pentru mine a fost şi mai grea. Din cauza atacului de panică pe care nu-l faci din tehnică. Adică da, foloseşti şi tehnica dar e un proces fizic care te epuizează. Dureri de cap, pentru că e o hiperventilaţie care te afectează chiar şi după trei duble. Am documentat-o pe Youtube, am citit despre atacuri de panică, mi-am făcut research-ul meu propriu, separat de unde m-a trimis Călin.

Ce ne puteti spune despre terapie?
Cred că în fiecare dintre noi există câte un pui din acesta de nevroză pe care îl duceam mai departe sau nu, important e să-l recunoşti, asta dacă ai curaj, practic. Prespun că eu cel puţin mi-am folosit experienţa personală destul de mult şi am croşetat în jurul propriilor poveşti.

Ce proiecte aveţi în continuare?
Eu sunt actriţă de teatru. Proiectele sunt puţine de film. S-a apropiat foarte mult de tipul de lucru pe care îl faci la teatru. La filmul românesc de obicei ţi se dă scenariul şi repeţi înainte de filmarea dublei. Aici am stat şi am învăţat textul înainte de a merge la filmare, în cele trei luni de repetiţie. Îmi doresc să lucrez din nou cu Cristi, cu Mungiu, asta ar fi o mare bucurie pentru mine.

image
image

Va prezentam in continuare extrase din conferinta de presa a filmului “Ana, mon amour”.

Cât de greu a fost să realizaţi scenele erotice explicite?
Călin Peter Netzer: În film s-au folosit prostetics, deci nu e nimic real, e special effects. Sigur că am vorbit cu mult înainte. Au fost nişte condiţii la casting pe care a trebuit să le pun ca să fiu sigur că nu se răzgândesc înainte sau pe platoul de filmare.

Au fost actori care au refuzat rolul?
Călin Peter Netzer: Au fost, da.
Iulia Lumânare: Au fost mai mulţi actori bărbaţi care au spus nu, la fete au fost mult mai puţine.
Călin Peter Netzer: Am făcut o probă filmată şi totul a fost foarte calculat. Nu poţi să faci o scenă din aceastea pe platou şi să-i chemi pe ei acolo. E imposibil. De fapt tot procesul, toată pregătirea filmului a durat luni de zile. Am repetat toate scenele cu actorii.

Cât de jenantă a fost nuditatea în film?
Iulia Lumânare: Actorii români nu sunt diferiţi de actorii străini, este un risc asumat, o meserie.
Cezar Paul-Bădescu: Cert este că e foarte important dacă acel lucru e motivat sau nu e motivat, dacă e în sine sau dacă slujeşte unui scop. Eu cred că în economia întregului actorul condiţionează dacă acel lucru este sau nu important. Şi dacă e să vorbim despre acest film cred nu e nimic nemotivat şi totul e sub semnul unei justificări, iar fără acele scene de nuditate poate că filmul ar fi fost altfel. Întorcându-mă la abordarea generală dacă e sub semnul neceistăţii nu cred că vreun actor conştient care abordează raţional îşi pune problema nudităţii sau nu. Romanul este un punct de plecare pentru film. Nu este o ecranizare şi regizorul a dezvoltat de la bun început filmul într-o altă direcţie, direcţia pe care a vrut-o el, încă din momentul în care am scris scenariul cu el, a ales doar câteva scene din cartea mea şi apoi am construit împreună, într-o primă fază doar noi doi, apoi el cu Iulia Lumânare am construit împreună poveşti noi, care nu sunt în carte şi care duceau de fapt în zona pe care a urmărit-o Netzer, să ilustreze influenţa artistică.

Ce ne puteti spune despre terapie?
Călin Peter Netzer: Sunt într-o psihanaliză personală de aproape zece ani şi nu ştiu şedinţele fluctuau între de două ori pe săptămână, chiar şi cinci la început cred că în primii doi trei ani la început au fost cinci sau patru întâlniri pe săptămână. De fapt am vrut să fac un film de dragoste despre dependenţă şi co-dependenţă şi prin experienţa psihanalizei am vrut să fac un film psihanalitic din punct de vedere al dramaturgiei. Să nu fie cronologic, să fie bazat pe regulire psihanalizei, să spui tot ce-ţi trece prin cap, să faci asocieri libere. M-a ajutat psihanaliza.

Despre relaţia părinte-copil

Cât din dumneavoastră se află în acest film?
Călin Peter Netzer: „Poziţia copilului“ a fost un film mult mai personal decât acesta, sigur că şi în acest film există elemente din viaţa mea. Mă recunosc în ambele personaje. La început mai mult în Luminiţa, apoi am echilibrat puţin dramaturgia şi personajele. Interesul există, e destul de evident. E un fel de prelungire de la „Poziţia copilului“, povestea lui Toma, care merge cumva mai departe. Şi dependenţa, şi financiară, de părinţi, Ana e un fel de substitut pentru mama lui. E un subiect care momentan mă interesează foarte mult şi pe care încerc să-l exploatez. Evident că am avut o relaţie conflictuală cu părinţii, cred că acest lucru se vede cel mai bine în poziţia copilului.

Ce ne puteţi spune despre scena cu moaştele?
Călin Peter Netzer: La început, mai ales în cartea lui Cezar, capitolul Bisericii era mult mai dezvoltat, mult mai mare. Era şi în scenariu, pe urmă l-am mai atenuat. L-am ales pentru că...
Iulia Lumânare: Cred că e o chestiune de prejudecată, nu cred că o anumită factură de oameni, de o anumită condiţie socială, sau de un anumit sex ajunge acolo. Ajung şi intelectualii. Intenţia autorială a poveştii cu moaştele a fost şi de natură simbolistică, e ca un soi de urcarea a Golgotei, nervroza Anei, căutările ei de a se vindeca împreună cu Toma ajunge inclusiv la posibilitatea de a găsi un răspuns acolo, e în luna a noua, aflăm în cort, şi cu toate astea ea face efortul supra omenesc de a sta acolo. Nu e vorba despre părinţii lui Toma acolo, e vorba despre Ana şi relaţia ei cu Toma, părinţii sunt nişte accesorii acolo, şi cumva din punctul meu de vedere nu se punea accentul, şi nu pare că mama lui Toma este o habotnică care vrea cu orice preţ să fie acolo. Totul se leagă cu totul în filmul acesta.

“Cred că Jay Weisberg are ceva cu mine”

Cum vi s-au părut cronicile de până acum?
Călin Peter Netzer: Este a treia oară când Jay Weisbberg scrie cronica la Veriety, nu ştiu de ce. Sunt alţi trei jurnalişti acolo care mă plac şi mai mult. Cred că este o chestie şi personală. Cronicile din Germania, Spania şi Italia, majoritatea foarte favorabile.
Dana Bunescu: Mi-am făcut temele şi am citit. Şi pe lângă această instrucţie primară, Călin m-a iniţiat în tainele psihanalizei, ca să ştiu care sunt elementele pe care trebuie să le introducem în toată această construcţie. Este vorba şi de elemente sonore.

Cum aţi lucrat la montaj?
Călin Peter Netzer: Dana şi Andrei Butică au fost la curent pe tot parcursul scrierii scenariului. Dana a participat la acest puzzle al filmului şi cred că în montajul final doar câteva scene au fost inversate. Mă aşteptam la mult mai mult. Lucru cu Dana, în principiu ea face un fel de pre-montaj al secvenţei respective şi vin eu şi îmi dau cu părerea. Cam ăsta e modul de lucru.
Dana Bunescu: Toată această construcţie necronologică era punctul de plecare şi toate discuţiile se concentrau pe care este puzzle-ul ideal. Care sunt elementele care să se regăsească. A fost un fel de dute-vino care s-a liniştit doar la finalul montajului. În permanenţă s-a modificat.

Cum aţi obţinut această lejeritate a lucrului cu actorii?
Călin Peter Netzer: Am repetat şi i-am instruit, am lucrat cu ei câteva luni înainte, apoi am repetat totul. Sigur că pe platoul de filmare au existat momente în care s-a improvizat, doar din greşeli am învăţat. Chiar a fost o greşeală care a fost bine-venită şi am păstrat-o. Sunt strict, asta vine şi din problema zilei de astăzi când faci un film şi ai numai 30-40 de zile de filmare şi în care trebuie să faci multe pe zi trebuie să fii foarte pregătit. Nu mai suntem pe vremea lui Fellini şi venim şi nu venim şi avem chef să improvizăm, totul costă bani.

Care-a fost reacţia la Berlin?
Călin Peter Netzer: Publicul l-a primit bine. Au fost aplauze. Impresiile au fost foarte bune. Şi la petrecerea de final au venit juriul la mine, ne-au felicitat, ne-au spus printre altele ca şi cum ar putea să fie cel mai bun film, dar cineva din organizatorii Berlinalei mi-au şoptit la ureche: Hai, acuma nu te-aşteptai, că nu puteai să iei premiul şi anul ăsta. Lucrurile astea nu se spun.

image
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite