CRONICĂ Filmul „Fukushima, mon amour“ sau singurătatea femeilor-fantomă în Japonia de după tripla catastrofă din 2011 VIDEO

În urmă cu şase ani, pe 11 martie 2011, Japonia a fost lovită de un triplu dezastru: un cutremur, un tsunami şi un accident nuclear. Mergând pe urmele acestei tragedii, regizoarea de origine germană Doris Doerrie a realizat „Fukushima, mon amour”, premiat anul trecut la Festivalul de Film de la Berlin un film alb-negru care aminteşte de oamenii rămaşi fără cămin, ţinut generaţii la rând în cultura niponă, precum şi de suferinţele lor.

Pe 11 martie 2011, Japonia era lovită de un triplu dezastru: un cutremur de magnitudine 9 în largul insulei Honshu, urmat de valuri seismice de până la 40 de metri înălţime, care au măturat oraşe întregi. Din cauza acestor catastrofe care s-au succedat, instalaţiile de răcire ale reactoarelor de la centrala nucleară de la Fukushima au fost scoase din funcţiune, urmarea fiind o a treia catastrofă, apariţia celui mai grav accident nuclear de la cel de la Cernobîl.

Regizat de Doris Doerrie, „Fukushima, mon amour” prezintă  într-un mod tragicomic povestea a două femei, o nemţoaică şi o japoneză, Marie (Rosalie Thomass) şi Satomi (Kaori Momoi) , care se confruntă fiecare cu amintiri dureroase, pe fundalul unei Japonii care este încă în agonie după aceste catastrofe. Pe lângă poezia vizuală simplă, dar de efect care domină întreg filmul, Doerrie transmite condiţia oamenilor loviţi de nenorocire,  având meritul că nu îmbrăcă mesajul într-o haină politică.

Un mesaj pentru conştiinţă

Titlul face trimtere la pelicula din 1959 a lui Alain Resnas, „Hiroshima Mon Amour”, războiul despre care vorbeşte Doerrie fiind însă unul al omului cu propria singurătate şi propriile nelinişti. De asemenea, deşi nu i-a dat filmului nicio tentă politică, după genericul de final, regizoarea din Germania a pus pe ecran o scurtă filmare de tip documentar de la un marş în Japonia unde erau numai oameni bătrâni, singurii care, după cum declara chiar regizoarea pentru scmp.com, şi-au dezvoltat o conştiinţă, înţelegând ce înseamnă radioactivitatea şi că este imperios necesar ca energia nucleară să fie evitată.

 În filmul propriu-zis însă, a apelat la conştiinţa spectatorului, prezentând doar efectele, una dintre cele mai frapante imagini în acest sens, pe lângă ruinele locuinţelor japonezilor, fiind miile de saci cu pământ radioactiv devenit inutil, probabil pentru totdeauna.

 Cel mai trist clovn de pe pământ

„Fukushima, mon amour” nu este filmul de la care aştepţi o răsturnare de situaţie sau un deznodământ, ci este filmul care te aşteaptă să îl vezi ca să simţi că nu eşti singur şi că nici alţii nu trebuie uitaţi. Este o peliculă cu o ţintă sigură: conştientizarea.

Marie ajunge în Ţara Soarelui Răsare după ce, în urma unui episod dureros din viaţa sa, pe care îl va dezvălui abia după apropierea de Satomi, decide să îşi ia gândul de la viaţa ei din Germania. Astfel, ajunge în Fukushima cu organizaţia ”Clowns4Help” pentru a-i înveseli pe bătrânii care au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele din cauza radiaţiilor şi care locuiesc acum în adăposturi temporare.

Contactul cu bătrânii niponi nu are însă efectul terapeutic sperat căci aceştia nu gustă umorul ei, ci mai degrabă pe cel al celorlalţi doi clovni-însoţitori ai săi. Pelicula în alb-negru pune în lumină şi discrepanţa dintre tinereţe şi bătrâneţe- Marie fiind cea mai tânără de acolo- felul în care, uneori, nu se pot găsi puncte de legătură, cu atât mai puţin cu cât personajele sunt despărţite şi de faptul că vorbesc două limbi diferite.

Marie realizează că procesul ei de vindecare nu va avea loc în Japonia, având mai mereu căderi nervoase, care se declanşează mai ales seara, nemţoaica cu lacrimi în ochi ajungând în compania unui călugăr care bea sake şi care, deşi nu înţelege nimic din ce spune, îi transmite o compasiune mută.

 Marie se simte din ce în ce mai singură, fiind totodată sub un soi de şoc cultural.

”Clowns4Help”

Totuşi, într-o dimineaţă este rugată de o femeie între două vârste pe nume Satomi să o conducă în zona de excludere, zonă afectată de accidental nuclear. Odată ajunsă la ruinele casei sale din zonă, Satomi este de neclintit, iar Marie se întoarce la bătrânii refugiaţi fără aceasta.

Străina decide să părăsească Japonia, însă ceva nu o lasă să se urce în tren. Se întoarce la ruinele casei lui Satomi şi decide să o ajute să îşi reconstruiască adăpostul pierdut.

Acesta este punctul în care filmul se apropie de ţintă, mai ales prin imaginea japonezei care nu vrea să îşi părăsească casa în care au trăit atâtea generaţii. Filmul loveşte la un moment dat spectatorul cu o întrebare directă, prin intermediul personajului lui Kaori Momoi care privind valurile acum liniştite dar care în urmă cu nu multă vreme i-au distrus locuinţa, întreabă cum te-ai simţi dacă întreaga ta lume ar dispărea, ce ai face?

Acesta este unul dintre ideile după care „Fukushima, mon amour” pune un semn gros de exclamare: este îndeajuns să ţi se întâmple ceva minor, în lumea ta mică, pentru ca nimic să nu mai conteze, darămite atunci când tot ce ai construit dispare într-o clipă. Astfel, este tras un semnal de alarmă: avem nevoie de conştientizare, nu trebuie ignoraţi cei cărora li s-au surpat propriile lor lumi, refugiaţii.

Ultima gheişă a Fukushimei

Satomi este ultima gheişă din Fukushima, neavând o succesoare, ultima sa elevă fiind luată de valuri în timpul catastrofei naturale. Satomi, chinuită de vina pentru moartea tinerei eleve, şi Marie, suferind pentru o dragoste pe care a pierdut-o din cauza unei greşeli, vor găsi vindecarea una în persoana celeilalte.

Marie şi ceaiul băut în stil japonez (Foto: rumandpopcorn.com)

O durere o va vindeca pe cealaltă, o cultură pe cealaltă. Spre finalul filmului, Marie învaţă de la Satomi răbdarea şi eleganţa în servirea ceaiului, ritual care implică concentrarea în prezent, doar pe ea şi ceai, dar şi ruperea de orice altceva. La rândul său, Marie, într-o manieră mai bădărană, specifică „vestului sălbatic”, o ajută pe Satomi prin simplul ei fel de a fi, dar şi printr-o acţiune mai pragmatică, tăindu-i la plecare, creaca cu ajutorul căreia încercase să se sinucidă.

 Mieunatul ca expresie a vieţii de după moarte

„Fukushima, mon amour” conţine elemente atractive atât pentru spectatorul occidental cât şi pentru cel japonez. La un moment dat, parcă pentru amatorii de horror japonez, apar fantomele celor care şi-au găsit sfârşitul în urma catastrofei din 2011, dar Doerrie păstrează coerenţa filmului şi le prezintă nu ca elemente de groază, ci mai degrabă ca expresii ale neliniştilor protagonistelor, respectiv ale complăcerii lor într-o stare de tristeţe adâncă.

Motanul mut care îşi întâmpină şi îşi ia la revedere

Spectatorul este surprins de asemenea şi de un umor firav, dar de efect, care porneşte de la diferenţele culturale dintre cele două protagoniste, umor ce poate fi etichetat chiar ca „drăgălaş”. Spun „surprins” pentru că încă de la început, imaginile anunţă un film sumbru, efect potenţat şi de lipsa culorilor. Unele dintre aceste momente comice au în spate şi mici poveşti, cum ar fi încurajarea unui copil că moartea nu este sfârşitul şi că urmează o şansă nouă- episod anunţat de gheişă din Fukushima care miaună privindu-te serios.

„Fukushima, mon amour” merită să fie vizionat într-un cinematograf pentru că induce o atmosferă care îndeamnă la reflecţii cu privire la locul instabil pe care îl ocupăm ca indivizi în lume, cu privire la cât de firavi suntem şi cât de dependenţi suntem de ceilalţi

„Fukushima, mon amour”/ Grüße aus Fukushima (2016)

Premiera în cinematografele româneşti: vineri, 18 august

Regia: Doris Dörrie 

Scenariul: Doris Dörrie 

Din distribuţie: Rosalie Thomass, Kaori Momoi, Nami Kamata

Doris Dorrie a devenit cunoscută pentru “Hanami (Cherry Blossoms)”, care a concurat în 2008 pentru Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. A mai regizat: ”How to Cook Your Life”, ”Love in Germany”, ”Que Caramba Es La Vida” sau „Geld”.