Cosmin Bumbuţ: „După ce le va trece foamea, românii vor cumpăra şi fotografie“

 Cosmin Bumbuţ: „După ce le va trece foamea, românii vor cumpăra şi fotografie“

Cosmin Bumbuţ este editor-şef al revistei de fotografie „Punctum“

La finele anului 2009, Cosmin Bumbuţ a lansat primul număr al revistei de fotografie „Punctum“, pe care o editează asistat de alte câteva nume sonore ale fotografiei româneşti. Fotograful subliniază caracterul eterogen al selecţiei portofoliilor publicabile în „Punctum“. Tematice, conceptuale sau comerciale, singurul criteriu de selecţie al imaginilor a fost şi va rămâne "greutatea" estetică a imaginilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

În 2007 ai lansat o variantă exclusiv electronică a revistei „Punctum" care să se poată descărca gratuit. Însă foarte puţini oameni au cumpărat fotografiile în varianta printată.

Doi.

Ce succes crezi că va avea o revistă tipărită de artă fotografică pe termen lung?

Nu-mi place să-i spun artă fotografică, o revistă de fotografie pur şi simplu. Nu ştiu ce succes va avea. Testez şi eu piaţa. Chiar nu am nicio cunoştinţă de marketing. Am făcut revista pentru că îmi place aşa cum e şi vreau să văd câţi oameni sunt ca mine. Dacă o cumpără bine, dacă nu, o să moară, nu am niciun regret, pot doar să spun că mă bucur că am făcut-o.

Când crezi că vor începe românii să cumpere fotografie?

Probabil după ce le va trece foamea şi vor cumpăra tot salamul şi tot muştarul de care au nevoie. Mi s-a spus că revista e scumpă. Mie nu mi se pare scumpă. Eu îmi cumpăr destul de des cărţi. O carte e în jur de 40 de lei. O revistă care arată ca o carte nu mi se pare scumpă la 30 de lei. Am citit ieri pe nişte forumuri, unde se plângeau nişte bugetari că ei nu au bani să dea 30 de lei pe o revistă. 30 de lei înseamnă şase beri, trei pachete de ţigări, un bilet la film.

Poate nu există obişnuinţa de a cumpăra o revistă de fotografie. Există înclinaţia de a spune că totul se găseşte pe Internet.

Fotografia şi informaţiile din revista asta nu sunt perisabile, pentru că revista nu tratează tehnică. Nu există problema că apare un aparat nou peste trei luni. Mai ales materialul cu istoria fotografiei româneşti nu există nicăieri. Teoretic, revista e un obiect de colecţie, pot să o numesc aşa fără cea mai mică jenă. Mie mi se pare firesc să am aşa ceva în bibliotecă.

Primele fotografii din România

Retrospectiva dedicată lui Carol Szathmary, primul fotograf de artă şi de război din România, va fi prezentată pe parcursul a trei numere.

Szathmary ar putea fi prezentat şi în mai multe numere. E atât de mult material, încât eu iniţial voiam să îl dau în patru numere. Dar am stat de vorbă cu Gâlmeanu şi am hotărât aşa. Cabinetul de stampe are cel puţin 400-500 de fotografii ale lui Szathmary. Toate sunt frumoase. Noi publicăm 12 lucrări de-ale lui pe număr. 36 în total, ceea ce e un nimic faţă de ce există. Şi informaţia despre Szathmary iarăşi e foarte bogată. Apoi vor urma ceilalţi fotografi pentru care va trebui să săpăm mai mult pentru că Szathmary a fost cel mai celebru în epocă şi atunci s-a scris mult despre el.

Ce fotograf va urma după Szathmary?

Ne gândim la cumnatul lui, la Duschek, dar nu ştim încă dacă îi va urma imediat lui Szathmary, s-ar putea să ne întoarcem la primele fotografii făcute în România, primele dagherotipuri realizate de nişte fotografi anonimi, există câteva bucăţi la Cabinetul de Stampe. Şi probabil că dacă revista va rezista şi anul următor, vor intra şi Duschek şi alţi fotografi, dar nu neapărat în ordine cronologică. Toate fotografiile de la Cabinetul de Stampe, şi sunt multe, nu sunt scanate, nu sunt arhivate.

Sunt mari, în format A3, iar cei de la Academie nu au încă scanner A3. Şi atunci, a trebuit să le fotografiem, eu şi Gâlmeanu. Ele aparţin Academiei şi a trebuit să plătim drepturi de autor pentru fiecare, a costat 17 euro fiecare imagine. Şi asta fără munca noastră depusă acolo, asta e voluntariat.


Fotografie fără tehnică

Crezi că există un anumit segment de public care ajunge numai la varianta tipărită a revistei sau care o preferă celei în format electronic?

Revista „Punctum" în varianta electronică nu are nici în clin, nici în mânecă cu cea tipărită. În general, eu prefer revistele tipărite de fotografie. Cred că am mai zis asta undeva, că revista „Punctum" a fost făcută egoist. Eu prefer să ţin un album sau o carte tipărită în mână decât să mă uit pe net. Nu ai aceleaşi sentimente când te uiţi la o fotografie bună pe net. Poţi să spui că îţi place, dar materialitatea foii şi a hârtiei tipărite e cu totul altceva. Şi mai e sentimentul că posezi cumva fotografia respectivă dacă o ai acasă în bibliotecă.

Nu există publicitate în revistă. Există doar o reclamă, pe ultima pagină.

Nu se vrea ca revista să aibă reclamă. Adică teoretic dacă ea s-ar susţine financiar din vânzări, n-ar avea reclamă deloc.

De unde există finanţare pentru o astfel de revistă?

Revista e finanţată de cel care a făcut reclama respectivă, Marian de la studioul F64. Iniţial eu voiam să suport toate costurile de tipărire a revistei din banii mei. Şi am zis: eu pot să suport costurile de producţie al primului număr. Problema e că dacă nu reuşesc ca, în urma distribuţiei, să îmi recuperez banii, nu o să mai am şi pentru al doilea număr şi atunci s-ar putea să existe o pauză între ediţii. Şi atunci m-am dus la Marian şi a zis că susţine el tipăritul revistei. După care s-a pus problema preţului.

29 de lei e un preţ cu care revista îşi acoperă costurile de colaborări, de tipar şi de plata portofoliilor. Eu nu primesc niciun ban de pe urma revistei. Puteam să scădem preţul revistei, dar ideal era ca ea să nu conţină reclamă. Nu pot să îţi vând o revistă cu 10-15 lei şi apoi, după un an, să crească la 29. Şi de aici preţul care, zic unii, e exagerat. Dar asta e o altă discuţie.

Unde ai poziţiona revista pe piaţa internaţională? În România, e clar, nu mai există o altă revistă de fotografie care să nu conţină deloc tehnică.

Ştiu puţine reviste internaţionale de fotografie, cum ar fi Aperture sau LensWork, care să îmi placă. Şi probabil că seamănă foarte mult cu LensWork, revista americană, mi s-a spus că seamănă cu ea. LensWork e făcut pe acelaşi calapod, ei au numai fotografie alb-negru şi publică o fotografie destul de academică. Mi se pare destul de plictisitor, să publici doar fotografie făcută de pe trepied, care să fie perfectă din punct de vedere tehnic.

Ei numesc asta fine art photography. Noi o să punem mai multe genuri de fotografie, de exemplu pentru numărul doi o să publicăm inclusiv un portofoliu de fotografie conceptuală a unui student la artă foto de aici, din Bucureşti. Şi o să mai fie o surpriză interesantă.

Oricine poate publica un portofoliu de fotografii în „Punctum", în condiţiile în care lucrările lor au consistenţă estetică. Sunteţi pentru democratizarea fotografiei?

Democratizarea fotografiei nu e ceva rău. Dar cel care se ocupă de fotografie trebuie să îşi dea seama că nu e suficient să aibă un aparat foto pentru a se numi fotograf. Îi mai trebuie şi multe alte cunoştinţe pe care din păcate sau din fericire, nu ştiu, depinde din ce punct de vedere al baricadei priveşti situaţia, cei mai mulţi nu le au. Adică toţi se duc şi îşi cumpără un aparat foto şi un manual tehnic şi gata, au ieşit în stradă. E uşor, că aparatul face orice. E atât de uşor să foloseşti un aparat, chiar şi profesional, încât nu are cum să nu îţi iasă o fotografie clară, bine expusă şi colorată. Dar mai sunt şi alte lucruri pe lângă.

Aţi primit multe proiecte de portofolii de la cititori?

În două săptămâni, am primit 20. Sunt trei care sunt foarte bune. Dintre astea, două cred că o să intre în revistă, dar probabil în numărul trei, pentru că în numărul doi nu mai au loc. Şi mai aşteptăm, eu unul sunt curios. În prima săptămână, am primit unul pe zi. Am primit unul de la un american chiar, care stă în România. Feedback-ul din punctul ăsta de vedere a fost destul de pozitiv. Încă sunt curios cum stăm cu vânzările, dar asta abia în 2010 o să aflăm. Pe mine asta mă interesează mai mult, ca să vedem dacă merge, cum merge şi cât va merge.

Crezi că revista „Punctum" ar putea conţine şi fotografie comercială?

Da, ar putea. Adică nu văd nimic greşit în a publica un portofoliu de modă al unui fotograf foarte bun. Iniţial, atunci când am făcut proiectul, una dintre părţi conţinea o propunere de making of - să fie o rubrică specială pentru românii care lucrează mult fotografie de publicitate şi modă. Dar nu a mai intrat pentru că nu mai era loc. Poate în numerele următoare. Să văd dacă mai cresc puţin numărul de pagini. S-ar putea să atragă mult şi această rubrică din culisele fotografiei profesionale româneşti. Totul ţine foarte mult de testat apele, pentru că nu am făcut studii de marketing sau focus grupuri. E aşa, după ureche, cum s-ar spune.

Poţi să îmi dai exemplu de o serie de fotografii comerciale care ar putea să rivalizeze cu una de fotografie artistică?

Majoritatea lucrărilor lui Annie Leibowitz sunt şi comerciale şi de artă. Le face comerciale şi le vinde apoi în galerii de fotografie pe foarte mulţi bani.

Şi fotografie publicitară?

Acolo e un pic mai dificil, eventual ar putea fi fotografiile în care nu se vede produsul, cum era odată, să spunem, calendarul Lavazza. Dar de vreo doi sau trei ani, mie nu-mi mai place calendarul Lavazza, mi se pare că nu mai e sincer. Nu m-am gândit până la fotografie publicitară, doar comercială şi de modă.

Sau un portofoliu de fotografie de nuntă, care poate să fie foarte bine făcut. N-am nimic împotrivă ca aşa ceva să intre în revistă. O să te mire ce o să intre în numărul următor. E o surpriză, un portofoliu carenu are nicio legătură cu fotografia.

Alexandru Tomescu, violonistul care are un portofoliu publicat în primul număr, spunea ceva foarte interesant acolo, că „fotografia e un indicator al calităţii vieţii".

Pentru el, da. Mi-a plăcut şi mie ce a zis. Adică atunci când se simte bine, face fotografie. Eu fac fotografii şi atunci când nu mă simt bine sau nu am bani. Fac fotografie pentru că nu ştiu să fac altceva.

Ce înseamnă pentru tine „Punctum", dincolo de definiţia pe care i-o dă Barthes?

Nu ştiu nici măcar dacă l-am înţeles bine pe Barthes. Tot ce am înţeles eu e că orice fotografie bună trebuie să declanşeze ceva în privitor. Dar asta depinde de gradul de instruire al fiecăruia, ce a citit, cât a văzut. După gradul meu de instruire, asta e „Punctum". Nu e explicabil prin cuvinte, eu nu pot sămi-l explic mie. Dar asta din cauză că sunt fotograf şi sunt vizual. Creierul meu procesează mai bine imaginile decât cuvântul.
Am văzut atât de multe fotografii la viaţa mea, încât imediat ce văd o imagine, creierul meu procesează imediat şi îmi dau seama dacă îmi place sau nu.

Dacă îmi place, pleacă mai departe, nu stă să caute explicaţii, nu fac analize de compoziţie, de lumină. Nu contează asta.

Fotografii din spatele gratiilor

În 2009 ai susţinut un atelier de fotografie în penitenciarul de femei din Târgşor. În primul număr „Punctum" există o selecţie a unor fotografii realizate de deţinutele de acolo, în cadrul atelierului. Ai spus că atunci când ai auzit de proiectul ăsta, te-ai implicat instantaneu.

Da, din curiozitate. Dacă apare un proiect care mă incită, mă implic în el, nu mă întreb mai întâi dacă o să iasă. Am stat două luni acolo. Mergeam o dată pe săptămână. Tot F64 a sponsorizat asta. Le duceam fetelor aparate foto, cu care rămâneau pe toată perioada cursului. Ăsta a fost challenge-ul, cu asta m-a momit proiectul - ideea de a le lăsa aparatele în penitenciar pe parcursul atelierului. Era varianta simplistă să mă duc acolo cu aparatele dimineaţa, seara să le colectez şi să ne uităm la poze. Asta nu ar fi contat. Dar să rămână fiecare singură cu aparatul ei o săptămână, asta a fost într-adevăr ok.

Crezi că vreuna dintre ele o să continue să facă fotografie şi afară?

E greu de spus. Una dintre ele, Cosmo, a luat-o de la zero cu fotografia şi în final s-a dovedit cea mai bună pentru că a fost cea mai ambiţioasă. Acum, să răzbaţi în fotografie afară e destul de greu.

Crezi că fotografia îi poate face pe oameni mai buni?

Cred că da. Dacă dai oamenilor nervoşi o preocupare care le place, poţi să le rupi gândurile, să îi duci în altă parte, să se gândească la altceva. Mie, de exemplu, mi se întâmplă. Sunt un tip coleric, dar atunci când fac fotografie, mă liniştesc, mă concentrez foarte tare şi uit de ce m-am enervat. Probabil că asta s-a întâmplat şi cu fetele de la Târgşor. Ele mi-au spus că le-a ajutat foarte tare, că le-a plăcut. Au fost foarte fericite la expoziţie când a venit lumea şi au primit laude de la toţi. A fost emoţionant. Pe mine m-a emoţionat, le-au venit rudele...


De la Zenit la Leica

Cosmin Bumbuţ este unul dintre cei mai apreciaţi fotografi comerciali din România şi autorul unor serii de fotografii de artă cu o notă auctorială distinctivă cum ar fi „Transit", „Pasager" sau „Cuba continua".

A început Facultatea de Mine din Baia Mare, dar, pe când era student în anul doi, a descoperit fotografia şi atunci lucrurile s-au schimbat. Primul său aparat foto a fost un Zenit. Prima fotografie care l-a făcut să se simtă fotograf a fost o imagine publicată în suplimentul echipei de fotbal din Baia Mare, despre care spune acum că era o „porcărie", dar care atunci l-a făcut să se mândrească.

Epopeea fotografică

S-a mutat în Bucureşti, pentru a urma calea fotografiei. S-a înscris la Facultatea de Jurnalism, dar şi-a dat repede seama că nici asta nu era pentru el. A urmat apoi cursurile de imagine ale Academiei de Teatru şi Film. „Aşa a început epopeea fotografică", mărturiseşte el.

A predat cursuri de imagine la aceeaşi ATF, dar a renunţat pentru că şi-a dat seama că nu e cazul să predea informaţii tehnice despre fotografie, care se pot găsi în orice manual.

În prezent, cel mai important proiect al său îl constituie editarea revistei „Punctum". De asemenea, lucrează la completarea proiectului cu imagini din închisoarea de la Aiud.

Cosmin Bumbuţ preferă aparatele Leica şi fotografiile în decor natural, drept pentru care a renunţat la studioul său.


citeste totul despre: