Christos s-a oprit la Lampedusa VIDEO

Samuele, 12 ani, este obsedat de trasul cu praştia

Ar fi păcat să treacă neobservat noul film care intră începând de astăzi, vineri 14 aprilie, în (unele) cinematografe, distribuit de Clorofilm (deşi, probabil, aşa se va întâmpla). Este vorba despre documentarul „observaţional“ „Fuocoammare“ / „Fire at Sea“ / „Foc pe mare“ (regia Gianfranco Rosi), câştigătorul Ursului de Aur la Berlin anul trecut, în 2016 (ca şi al „Oscarului“ european, EFA, pentru documentar).

Prezentat în premieră la acel festival, filmul a avut de-atunci o carieră fulminantă pe parcursul lui 2016-17, recoltând numeroase premii şi nominalizări. În România a fost proiectat de două ori, la Ziua de Aur de la Les Films de Cannes à Bucarest (cu câştigătorii din acel an ai celor trei festivaluri majore: Berlin, Cannes, Veneţia) şi la festivalul sibian ASTRA, iar Clorofilm încearcă acum o distribuţie la scară mai largă.

„It looks like a Jim Jarmusch movie“

Filmul este de două ori important. În primul rând, pecetluieşte o situaţie unică: cea a regizorului Gianfranco Rosi (născut în 1964, în provincia etiopiană Eritreea; nici o legătură cu marele regizor Francesco Rosi, autor al unor filme politice precum „Cu mâinile pe oraş“, „Afacerea Mattei“, „Cadavre de lux“ sau „Christos s-a oprit la Eboli“, după Carlo Levi), care câştigă astfel distincţiile supreme a două festivaluri importante – Leul de Aur la Veneţia („Sacro GRA“, în 2013) şi acest Urs de Aur de la Berlin – cu două filme „documentare“, fie ele şi observaţionale (dacă ne amintim că Louis Malle şi Michael Moore au câştigat Palme d’Or la Cannes cu „documentar“, nu e timpul pierdut nici pentru Croazetă). „Fuocoammare“ a mai fost nominalizat şi la Oscar şi César (dar asta-i altă discuţie), însă doar la secţiunea documentar.

Este cel de-al cincilea lungmetraj pentru Rosi, toate documentare observaţionale şi toate primite cu premii şi elogii („Below Sea Level“ – Venice Horizons în 2008, „El Sicario, Room 164“ – FIPRESCI la Veneţia în 2010, nominalizări EFA pentru „Below Sea Level“ şi „Sacro GRA“). În perspectiva ştergerii graniţelor între ficţiune şi documentarul observaţional, despre care am vorbit de atâtea ori, demersul lui Gianfranco Rosi (ca şi al românuluiDanis Tanovic) este dintre cele mai importante. „It looks like a Jim Jarmusch movie“, scria cineva despre „Below Sea Level“, şi, deşi acest fapt îl nemulţumea, reuşea să sesizeze esenţialul.

„Lampedusa trema“

În al doilea rând, s-a spus de multe ori că „Fuocoammare“ este un film (excepţional) despre drama refugiaţilor de pe insula italiană Lampedusa, „poarta“ de intrare a imigranţilor africani spre Europa (gurile rele chiar au speculat că aceasta este motivaţia reală a premiului berlinez), dar nu s-a spus (suficient) că filmul este complet la opusul a ceea ce putem considera „propagandă“. Suferinţele africanilor care vin de pe mare şi modul în care medicii şi autorităţile care-i primesc încearcă să-i ajute sunt filmate de Rosi „brut“, fără nici un comentariu sau dulcegărie stilistică menite să încerce să ne (re)deştepte „conştiinţa politică“ sau să ne stârnească compasiunea. Bineînţeles, efectul este cu atât mai zguduitor.

Pe de altă parte, scenele care privesc acest flux de refugiaţi sunt intercalate, în economia filmului, cu „povestea“ unui băiat de 12 ani, Samuele Pucillo, pasionat de vânătoarea cu praştia şi care-şi doreşte să devină marinar, ca toţi ai săi – acest plot constituind, de fapt, tronsonul principal –, ca şi cu prezentările altor „personaje“ (în logica filmică, pentru că altfel ei sunt oameni cât se poate de reali). Gianfranco Rosi a documentat timp de un an viaţa pe Lampedusa (insula are 6000 de locuitori „nativi“), şi aceasta nu se reduce la refugiaţi, deşi lucrurile sunt, desigur, legate.

Scriam acum un an, la primirea veştii cu Ursul de Aur pentru „Fuocoammare“: „Lampedusa, noul «punct fierbinte» pe harta Occidentului sau «Christos s-a oprit la Lampedusa»... Dacă vrem să identificăm o tradiţie stilistică, ne mai putem gândi la «Stromboli»-ul rossellinian (1950) şi la «La terra trema» viscontian (1948), ambele fiction-uri cu aparenţă de documentar, despre viaţa în insulele italice, ambele capete de operă ale neorealismului“.

Citeşte şi: „Occidentul“ s-a născut în Grecia şi a murit în Grecia. Mai precis, pe insula Kos

Marea te hrăneşte, dacă ştii cum să procedezi, dar tot ea poate lua şi vieţi