În apărarea sa, regizorul Radu Mihăileanu ar putea invoca, pentru a-şi justifica acest rateu, rigorile sistemului de producţie, dificultatea filmării pe două continente şi în cinci ţări (printre care şi România), presiunea financiară la care-a fost supus, pentru ca totul să-i iasă bine şi să-i placă publicului. Se ştie că, cu câţi mai mulţi bani ai pe mână, tu regizor onest şi bine intenţionat ca artist, cu atât ţi-e mai uşor să ratezi, au păţit-o atâţia alţii înainte.

Dar tocmai de-aia eşti mare regizor (sau se spune despre tine că eşti), să surmontezi dificultăţile acestui mod de producţie complicat, să te lupţi cu sistemul şi cu producătorii (dacă este cazul), au făcut-o, câteodată cu succes, atâtea nume mari ale cinematografului (nu-i cazul să le enumerăm acum), care, chiar dacă n-au reuşit întotdeauna, şi-au asigurat astfel legenda. Este diferenţa între a vrea să fii cu adevărat creativ şi a te supune rigorilor unei cariere comode, cu succes momentan de public.

Telenovelă cu pretenţii

„Istoria iubirii“ (cum ar fi trebuit mai riguros tradus) ecranizează un bestseller al scriitoarei americane Nicole Krauss, „The History of Love” (tradus şi la noi de Humanitas, în „Raftul Denisei”), pe care, chiar dacă nu l-aţi citit, nu are nici o importanţă, pentru că filmul este un produs autonom faţă de oricare sursă de inspiraţie, o propunere artistică pe cont propriu, care trebuie să stea în picioare, să fie „on its own“. Aşa cum rezultă din acest film, story-ul imaginat de Nicole Krauss este unul tipic de telenovelă, de poveste lacrimogenă şi „cu esenţe“ întinsă pe decenii şi peste continente. Este posibil, de altfel, să fie chiar aşa, pentru că se ştie că nivelul actual al bestsellerurilor şi al literaturii „cu ştaif“ este foarte redus.

Mihăileanu nu este însă sincer şi nu pune mâna să realizeze o telenovelă cinstită, nu, el vrea să ne spună o poveste „profundă“, care să comunice adevăruri ultime despre evrei, Holocaust şi esenţa iubirii, la un loc. Replicile din scenariul scris tot de Mihăileanu, împreună cu Marcia Romano, şi adaptat de el (prima propunere pentru ecranizarea cărţii a fost mexicanul Alfonso Cuarón, şi cred că era mai interesantă), sună fals şi calp, te fac să te iei, la propriu, cu mâinile de cap. Ori am venit la cinema, ori – dacă voiam telenovelă – mai bine stăteam acasă. Filmul este înfiorător tocmai pentru că este plin de pretenţii, se vrea filozofie şi artă concentrate, dacă era o prostioară pasabilă nu deranja pe nimeni. Regizorii români, mai vechi sau mai noi, care vor să ne comunice „adevăruri tari“, dar n-au niciun fler estetic, se pot simţi răzbunaţi, uite că mai e unul ca ei, şi încă la ce nivel.

„Undeva, cândva...“

Este incredibil, dar falsitatea – principala caracteristică a acestui produs – se întinde asupra tuturor compartimentelor, „mânjind“ lucruri altfel onorabile, de-aceea filmul pare, de la un moment dat al vizionării, nu doar prost, ci chiar îngrozitor. Actori altfel buni, ca britanica Gemma Arterton (în rolul Almei Mereminski), sunt de nerecunoscut şi nu fac decât să te enerveze. Singura performanţă (adică una corectă) este cea a actorului principal, interpretul lui Léo Gursky bătrân, (tot) britanicul Sir Derek Jacobi, dar e posibil ca personalitatea uriaşă a actorului să se fi dispensat de indicaţiile regizorale şi să fi ştiut singură ce să facă, adică un caz tipic în care-actorul îşi depăşeşte regizorul şi îi „face filmul“.

Povestea se mişcă mult între prezent şi trecutul îndepărtat al personajelor şi începe ca un basm tipic – „Cândva, într-o ţară care nu mai există, trăiau un băiat şi-o fată...“ –, procedeu folosit de multe ori în cinema, dar treptat suntem treziţi la realitate: ţara este Polonia înainte de 1939, iar tinerii care tocmai ne-au fost arătaţi sunt toţi evrei, victime aproape sigure ale Holocaustului care se prefigurează. Alma Mereminski este adorată de trei dintre băieţii din shtetl, se consideră „cea mai iubită femeie din lume“, dar inima-i aparţine tânărului scriitor Léo Gursky, cel care se va dovedi cel mai persistent în iubire. Manuscrisul cărţii acestuia „Istoria iubirii“, despre amorul pentru Alma, leagă destinele tuturor personajelor, până la cel al unei adolescente din New York-ul contemporan, tot o Alma evreică, dar Alma Singer, viitoarea „cea mai iubită dintre pământence“.

Sigur c-am vrea şi noi să aflăm ce-i cu evreii şi cum au supravieţuit ei Holocaustului, care-i esenţa iubirii şi cum se opune ea războiului, inclusiv în ziua de azi, dar problema e că în felul acesta (mă refer şi la naraţiunea lui Krauss, şi la cinemaul lui Mihăileanu) nu o să aflăm niciodată nimic. Mihăileanu, de altfel, nu-i prima oară când suferă de falsitate, ba chiar e o trăsătură comună a filmelor sale. Un film frumos filmat, cu o idee bună şi cu un final bun, cum era „Train de vie“, se transforma într-o chermesă în care „jidanii“ (care-o puseseră şi de-un mic bolşevism în tren, descris de autor ca ceva carnavalesc) fraternizau cu „ţiganii“, pentru că, nu-i aşa, ambele etnii au fost victime ale Holocaustului (ceva similar încearcă Mihăileanu şi-aici: Leo se adresează unuia mai colorat cu „hai ţigane, şi eu şi tu am fost în Holocaust“, dar acesta se dovedeşte din India), şi după aia Mihăileanu se plângea, prosteşte, că ideea i-ar fi fost furată de Benigni, care făcuse, în aceeaşi vreme, un film genial despre Auschwitz („Viaţa e frumoasă“). „La source des femmes“ vorbea despre „fraţii“ semiţi, arabii musulmani, pentru a spune o poveste falsă şi convenţională etc.

Info

Povestea iubirii / The History of Love (coproducţie, 2016)
Regia: Radu Mihăileanu
Cu: Derek Jacobi, Gemma Arterton, Elliott Gould

3 stele

PORTRET DE REGIZOR

Radu Mihăileanu – un fel de „jidovul rătăcitor“



Regizorul Radu Mihăileanu s-a născut pe 23 aprilie 1958, la Bucureşti, aşadar se poate spune că este de origine română, şi a ajuns să facă filme în Franţa (de fapt, toate filmele sale sunt coproducţii, bazate însă în Hexagon). Aşa că poate fi considerat „jidovul rătăcitor“, acest personaj imaginar generic al neamului său, pentru că Radu Mihăileanu este în primul rând, înainte de a fi român sau francez, evreu. Mai mult, majoritatea filmelor sale au legătură, într-un fel sau altul, cu tematica sau cu subiectele evreieşti (mă refer la „Train de vie“, „Va, vis et deviens“, parţial „Le Concert“, acum „The History of Love“), iar pentru unele dintre ele s-a întors în România, folosind bazele de producţie (mai ieftine?) de aici (mă refer la „Trahir“, „Train de vie“, „Le concert“ şi, din nou, „The History of Love“).

Un fel de Hausvater al cinemaului, dar mai puţin talentat

Filmele lui Mihăileanu n-au fost scutite de, să nu zic scandaluri, dar, în orice caz, controverse. De fapt, nimeni nu auzise în România de Mihăileanu până când, în 1993, nu a venit aici pentru a turna filmul „Trahir“, cu un actor olandez (Johan Leysen) în rolul principal, dar despre realităţile comuniste şi post-comuniste româneşti. Filmul, deloc rău, a scandalizat puţin, pentru că părea că acest Mihăileanu doreşte să reabiliteze figura turnătorului comunist, care-ar fi fost şi el nimic altceva decât o victimă a torţionarilor Securităţii. Reputaţia regizorului a fost consolidată de „Trenul vieţii“ (1998), fabulă despre Holocaust, pe o idee originală şi de un imens succes.

Mihăileanu ia o pauză de România şi turnează poate cel mai solid film al său, „Va, vis et deviens“ (2005), despre avatarurile unui pseudo-evreu negru, creştin din Etiopia (cu alte cuvinte, un studiu asupra întrebării „ce înseamnă să fii evreu?“). Un mare succes, mai ales în Franţa, înregistrează cu următorul său film, „Concertul“ (2009), o poveste lacrimogenă, dar bine strunită (având ca leitmotiv Concertul pentru vioară ceaikovskian). Ulterior, cariera sa intră pe-o pantă descendentă, cele două filme care au urmat fiind din ce în ce mai slabe.

Top 5 filme importante

1. Concertul (coproducţie, 2009)
2. Trenul vieţii (coproducţie, 1998)
3. Va, vis et deviens / Trăieşte! (coproducţie, 2005)
4. Trahir / A trăda (coproducţie, 1993)
5. La source des femmes / Izvorul femeilor (coproducţie, 2011)

Citeşte şi: „Femeia şi Allah“ – cronica din 2012 la filmul „Izvorul femeilor“ al lui Radu Mihăileanu