Avem o singură lume. „Mini-oamenii“, soluţie la problema suprapopulării? VIDEO

Un teribil manifest ecologist realizează regizorul american Alexander Payne în noul său film, „Downsizing. Mini-oamenii“, ca şi o elegie pentru un ipotetic sfârşit al speciei, dar asta numai după ce Payne identifică exact ceea ce ne-a adus în situaţia aceasta: lăcomia, şi numai lăcomia.

Noul film al regizorului american Alexander Payne – cu 7 lungmetraje la activ şi destul de reputat, în State şi nu numai – poate fi încadrat cu destul succes în mai multe categorii, mai multe „genuri“. Din motive comerciale, pentru a atrage publicul larg, el este marketat ca o comedie, eventual cu accente SF, dar, deşi se râde mult la unele secvenţe, râsul acela nu prea e de bunăvoie, nu prea e „râsul nostru“. Mai degrabă, secvenţele de micşorare din prima parte sunt atât de strange, greu de suportat chiar la nivel organic, încât procură un horror involuntar de toată frumuseţea.

Dacă cumva, prin absurd, ar exista această posibilitate tehnică a micşorării (cam la nivel de 12-15 cm), şi dacă unii ar mai fi vrut să se gândească, nimeni din cei care-au văzut acest film nu cred c-ar mai fi vreodată de acord să se micşoreze. În a doua jumătate, „Downsizing“ virează spre un film social extrem de profund şi ingenios, un SF cu accente distopice, mai degrabă, dar şi un splendid imn închinat solidarităţii umane. Dar nu numai atât: spre final, filmul se transformă şi într-o impresionantă poveste de dragoste, plus partea de elegie pentru un „sfârşit de lume“, de care spuneam.

„Raport despre starea planetei“

La început, proiectul lui Payne a putut fi întâmpinat cu mefienţă: exista riscul unui film de aventuri tembele, gen „Incredibilul om micşorat“. Ideea micşorării şi a mini-oamenilor e foarte veche, iar titluri ca „Dragă, am micşorat copiii!“ au proliferat. Scenariul lui „Downsizing“ nu ecranizează nimic: este produsul original al lui Alexander Payne, scris împreună cu Jim Taylor, un colaborator al său de cursă lungă (în speţă la alte patru lungmetraje până acum: „Citizen Ruth“, „Election“, „About Schmidt“ şi „Sideways“).

Nu a fost cazul însă ca regizorul să se facă de râs, şi, chiar dacă filmul nu a fost un succes la box-office (dar când au făcut-o filmele cu adevărat inteligente?), îţi dai seama, după ce l-ai văzut, de ce Payne a vrut să-l facă: pentru a (ne) spune ceva esenţial despre noi la acest moment, despre „starea naţiunii“ şi a planetei, dar într-un mod popular, accesibil publicului larg, printr-o comedie SF, nu prin sofisticării gen clasicul „Ruşinea“ (1968) sau alte filme post-apocaliptice ale lui Ingmar Bergman. Astfel, Alexander Payne se (re)confirmă ca un cineast inteligent, care are ceva de spus în cinematograful american.

Lăcomia, „motor“ al lumii

De la bun început, motivul pentru care oamenii vor să se micşoreze (invenţie norvegiană, creată de o fundaţie similară celei a Premiilor Nobel, care luptă împotriva suprapopulării, identificată ca principala problemă a omenirii) nu este că în felul acesta ar putea „salva planeta“ (fiind mai mici, consumă mai puţine resurse); nu, ei sunt momiţi cu stilul de viaţă pe care l-ar putea avea în mini-coloniile pentru mini-oameni, accesibil în „lumea mare“ doar celor foarte bogaţi (aceeaşi sumă în dolari de aici valorează în Leisureland, să zicem, de câteva ori mai mult). Aşadar, e vorba de lăcomia pură.

Soţii Paul şi Audrey Safranek (Matt Damon şi Kristen Wiig) nu sunt chiar atât de ahtiaţi după life style-ul bogaţilor, dar ni se arată la început felul în care ei sunt hăituiţi de bănci şi de consultanţii financiari, aşadar de Sistem, cum nu pot să-şi asigure nici măcar o locuinţă mai încăpătoare. Este surprins aici ceva esenţial: Sistemul (cel puţin în SUA) te hăituie promiţându-ţi mereu un viitor mai bun, faptul că „şi tu poţi reuşi“. Odată ajuns în Leisureland, Paul va realiza treptat că se află într-o distopie aseptică, creată pentru mintea şi gustul (mini-)oamenilor imbecilizaţi.

Dragoste şi caritate

Se identifică astfel precis, prin mijloacele satirei cinematografice (îmi venea să spun swiftiene), un „motor“ al degradării accentuate a lumii: idioţenia tipic americană, care-a ajuns la deplină expresie odată cu boom-ul economic al anilor ’50 (aşa-numitele „suburbii“, echivalentul utopic al distopicelor „cartiere-dormitor“ de la noi, din comunismul de stat) şi care se-ntinde de-atunci ca o pecingine peste întreaga planetă (ceva similar a vrut să spună şi filmul lui Clooney „Suburbicon“, tot cu Matt Damon, dar, deşi pe scenariul fraţilor Coen... nu i-a ieşit). Într-adevăr, uriaşele comunităţi americane sunt, în orice statistică, cele mai mari consumatoare de resurse ale întregii planete.

Mişcările de mai târziu ale anilor ’60-’70, precum hippie şi flower power, au încercat să stopeze acest curs şi să se reîntoarcă la comuniunea cu „Mama“ Geea, dar Sistemul (Maşina, spre care se-ndreaptă evoluţia societăţii umane) s-a dovedit mai puternic şi le-a anihilat ori înglobat. Dinamica scenariului nu se opreşte însă aici: printr-un concurs de împrejurări, Safranek va descoperi dragostea, alături de o disidentă vietnameză micşorată de regim şi având amputat un picior (ca urmare a călătoriei infecte într-o cutie de televizor), Ngoc Lan Tran (Hong Chau), dar mai ales va descoperi valoarea solidarităţii umane (într-un mod care mi-a amintit de capodopera lui Hiroshi Teshigahara „Femeia nispurilor“, din 1964, după Kobo Abe): pe măsură ce se îndrăgosteşte, Paul îi ajută benevol pe semenii săi defavorizaţi (mesaj, de ce nu, şi – cu adevărat – creştin), emulând-o pe Tran.

„Mane, tekel, fares“ sau apocalipsa „veselă“

Într-un ton de elegie pentru apropiatul „sfârşit de lume“, membrii primei comunităţi de mini-oameni, din Norvegia, se retrag în adâncurile pământului, unde şi-au creat un micro-habitat valabil pentru 8000 de ani. Ne sunt arătaţi astfel ambii versanţi ai utopiei moderne, la fel de aberanţi: cel al utopiei tehnologizate şi aseptice din „suburbiile“ americane (de dreapta) şi cel hippie, al comunităţilor care s-au reîmpăcat cu natura (de stânga). „Mane, tekel, fares (ufrasin)“ pare a glăsui finalul filmului (la urma urmei, Belşazzar/Balthazar suferea de o trufie cel puţin la fel de mare ca a omului modern, iar puterea-i era pe măsură), dar Paul alege să se întoarcă, împreună cu iubita sa proaspăt (re)găsită, la cei care au cu adevărat nevoie de el (e greu să fii „patetic“ în artă, o face cu brio Vonnegut în „Galapagos“ şi alte romane magistrale, dar impresia mea e că şi lui Payne îi reuşeşte). „Clipă, opreşte-te! Mi-am regăsit umanitatea“ (Goethe, „Faust“, partea a II-a) sau „Piară lumea, dar eu rămân cu iubita mea“ (Cărtărescu, „Solenoid“), pare a fi mesajul final al filmului. „Downsizing“ poate fi considerat un fel de „Melancholia“ (L. von Trier) à l’américaine, sigur departe de capodopera de-acolo a danezului, dar digerabil şi plăcut. Dacă este apocalipsă, măcar să fie „veselă“.

Info

Downsizing. Mini-oamenii (SUA-Norvegia, 2017)
Regia: Alexander Payne
Cu: Matt Damon, Christoph Waltz, Hong Chau, Kristen Wiig, Udo Kier

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Alexander Payne – sânge grecesc în cinemaul american

Numele regizorului american Alexander Payne s-a dovedit a fi unul dintre cele mai importante şi originale în cinematograful american contemporan, aceasta după şapte lungmetraje realizate (plus câteva scurtmetraje) şi numeroase premii la activ. Chiar dacă recentul său film, „Downsizing. Mini-oamenii“, nu prea se arată a fi un succes de box-office (nici măcar de critică), aceasta nu schimbă lucrurile, pentru că filmul, după părerea mea, este în mod clar făcut de un cineast inteligent, care mizează pe originalitate.

Meritul lui Payne, dacă există – şi asta-i valabil pentru fiecare film al său –, constă-n faptul că a încercat să spună lucruri importante într-un limbaj accesibil, al filmului de gen (în cazul de faţă, comedia SF). Particularitatea regizorului, în toată filmografia sa, este că are un stil curat şi îngrijit, fără sofisticării şi experimentalisme inutile, prin care însă comunică în mod eficient cu sufletul spectatorului, oricât de obişnuit ar fi acesta.

„Cântă“-n filme Nebraska

Alexander Payne s-a născut pe 10 februarie 1961 în localitatea Omaha din statul american Nebraska. Părinţii săi, Peggy şi George Payne, ţineau aici un restaurant grecesc. Nu întâmplător, pentru că ascendenţa regizorului (că tot are el un film, „Descendenţii“!) se află în arhipelagul sub-balcanic: ambii părinţi aveau rădăcini greceşti, iar numele familiei era iniţial Papadopoulos! Omaha şi Nebraska natale îi vor marca filmografia: unul dintre cele mai de succes filme ale sale se cheamă „Nebraska“ (2013, şi include evident o călătorie în acest stat din centrul Americii), iar cuplul Paul şi Audrey Safranek din „Downsizing“ e originar din... Omaha (ca şi Warren Schmidt, din filmul omonim).

Cel mai reuşit film al său, însă, „Sideways“ / „In vino veritas“, din 2004, reprezintă o mutare pe plaiurile însorite ale... Californiei, ale cărei minunăţii din ţinutul viticol le reda într-un mod încântător. Nu era, însă, deloc un film „turistic“, ci o dramă profundă, care-i revela pe actorul principal, Paul Giamatti (altfel, cunoscut din roluri secundare), şi pe (încă tânărul) regizor.

Ca să ajungă până aici, Payne clădise cu fiecare film „treptele“ succesului, ale modului său de-a face cinema: şi-a făcut debutul în lungmetraj cu „Citizen Ruth“ (1996, cu Laura Dern), după care au urmat „Election“ (1999) şi „About Schmidt“ (2002, cu Jack Nicholson). Are la activ două premii Oscar, însă pentru scenariu: „Sideways“ şi „The Descendants“ (2011), precum şi nominalizare pentru „Election“, şi nominalizări la regie pentru „Sideways“, „The Descendants“ (nominalizat şi pentru cel mai bun film) şi „Nebraska“.

Top 5 filme importante

1. Sideways / In vino veritas (SUA, 2004)
2. Descendenţii (SUA, 2011)
3. Nebraska (SUA, 2013)
4. Citizen Ruth (SUA, 1996)
5. About Schmidt (SUA, 2002)

Citeşte şi: „Părăsind Hawaii-ul“ – cronica la filmul „The Descendants“ (2011) al lui Alexander Payne