Anul Nou la Dilema Veche

Săptămînalul „Dilema” s-a născut în 1993, cu un program care, în epocă, suna foarte antipatic: voia să înlocuiască partizanatul gata-făcut cu reflecţia, opţiunea pătimaşă, cu aderenţa calmă la realitate. Şi, mai ales, cultivarea isterică a „absolutului”, cu evaluarea lucidă a faptelor. Pe vremea aceea, trebuia să fii ori al lui Iliescu, ori al opoziţiei.

Sperasem ca decembrie 1989 să evacueze griurile cotidiene ale dictaturii sau monotonia alb-negru a ideologiei oficiale, pentru a ne oferi policromia dezbaterii libere, bogăţia viului, atenţia la nuanţă şi la diferenţă. Cum era de aşteptat, am încasat-o. Eram de o vinovată „echidistanţă”, „relativişti” într-un moment al radicalităţii drastice, „infiltraţi” ai taberei „celeilalte”. FSN-ul ne socotea cripto-ţărănişti sau cripto-liberali, iar opozanţii – cripto-fesenişti, inventaţi pentru contracararea „Revistei 22”. Am sfîrşit prin a nelinişti însăşi instituţia fondatoare (Fundaţia Culturală Română), condusă de Augustin Buzura, căruia îi rămîne intact meritul de a fi fost prima noastră gazdă. În cele din urmă, am căutat un statut de autonomie. Ne-a ajutat, un timp, Mircea Dinescu, care, în criză de mijloace, ne-a livrat holdingului „Adevărul”. A trebuit să ne schimbăm numele şi astfel am devenit „Dilema Veche”. Confiscat, în cîteva rînduri, de asumarea unor servicii publice, nu m-am mai ocupat direct de revistă, ba chiar a trebuit să-mi suspend, temporar, colaborarea. Dar nu mi-am făcut griji. Am avut noroc de redactori-şef de prima mînă şi de o echipă admirabilă, solidară în jurul unor valori împărtăşite: inteligenţă, cordialitate, umor. Primul redactor-şef a fost Elena Ştefoi: cu o deja consolidată experienţă publicistică, cu un simţ înnăscut al dreptăţii şi corectitudinii, analist riguros (şi fără iluzii) al lumii din jur, necomplezentă, dar intens sensibilă la complicaţiile omenescului. I-a urmat Mircea Vasilescu, un universitar echilibrat, fără umori sezoniere, cultivat, harnic, ingenios, capabil să îmbine creativitatea cu antreprenoriatul, gata să-şi sacrifice (la nevoie) ego-ul academic, pentru a face administraţie, pentru a dialoga, eficient, cu „patronii”, cu instituţiile disponibile, cu ambianţa autohtonă. Cum s-ar spune azi, un excelent „manager”, dar unul care nu îşi face treaba în numele unui „proiect de firmă”, ci în numele unei biblioteci.

Odată cu noul an, Mircea Vasilescu s-a decis să se retragă din funcţia de redactor-şef al Dilemei, mutînd accentul pe cariera sa universitară, fără însă a se despărţi de gazetă. Îl înţeleg. În orice funcţie te-ai afla, e igienic să nu „încremeneşti în proiect”. Îmi amintesc că cele mai frumoase momente „profesionale” din propria mea biografie au fost cele în care am părăsit, prin demisie „demnităţile” la care consimţisem: Ministerul Culturii, Ministerul de Externe, CNSAS-ul, consilieratul de la Cotroceni. Revenirea la sine e o sărbătoare. O sărbătoare despre care cele mai multe dintre vedetele noastre politice nu au nici cea mai mică idee: visează să moară în post. Nu ştiu să plece sau pleacă dintr-un loc ca să se aciueze în altul; vor mereu ceva, încă ceva, chiar cînd trec de 70 de ani. A avea o funcţie e conţinutul lor de viaţă. Nu e cazul lui Mircea Vasilescu. El pleacă lin, fără demisie, bucuros să rămînă în echipă. În locul lui, l-a ales, cu acordul colegilor, pe Sever Voinescu. Nici Sever nu e o noutate pentru membrii redacţiei, nici redacţia nu e o noutate pentru Sever. E un vechi colaborator al Dilemei şi un gazetar experimentat. L-am cunoscut demult, la o şcoală de vară de la Predeal, tînăr jurist, lacom să înveţe, să „mănînce jeratic” (cum ar fi spus Constantin Noica). Mi-au plăcut, de la bun început, mintea lui, apetitul lui cognitiv, hazul lui şi o anumită candoare comportamentală. Cînd am ajuns la Externe, preocupat (fără cine ştie ce succes) de „înnoirea cadrelor”, mi-am amintit imediat de el şi l-am invitat să preia secretariatul general al instituţiei. 

O precizare pentru „băieţii deştepţi” care „se prind” mereu cum stau lucrurile: pe vremea colaborării mele cu Sever Voinescu, dl. Traian Băsescu nu exista pentru nici unul din noi. Da, la un moment dat, Sever Voinescu a fost membru PDL. Nu mai este. Da, a fost activ în campania electorală a fostului preşedinte. Dar de o bună bucată de vreme a ieşit, ca şi mine, din jocul politic, adică a devenit, ca să spunem aşa, în chip sănătos „dilematic”. Asta nu înseamnă că, în minţile de lemn ale unora, lucrurile nu rămîn suspecte. Sunt păţit. Am plecat de la Cotroceni după numai 4 luni de ”activitate”, am scris mai multe articole critice despre Traian Băsescu (pînă l-am enervat într-atît, încît a proferat ameninţări publice la adresa mea). Degeaba. „Băsist” am fost, „băsist” am rămas. Nu mă dezic de episodul pariului meu pe calităţile „marinarului”. Cred şi azi că, prin înzestrare nativă, avea cîteva clase peste media politicienilor autohtoni. Mai cred şi că nu şi-a valorificat înţelept înzestrările, iar acum şi le sabotează… Dar ideea că oameni ca Sever Voinescu, Toader Paleologu, Adrian Papahagi, Theodor Baconschi sau Mihai Neamţu (nu mai vorbesc de Liiceanu sau Patapievici) sunt nişte umbre, apărute pe lume în siajul prezidenţial, invenţii, unelte, păpuşele băsesciene e ridicolă. Mai curînd Traian Băsescu a fost, ca să spunem aşa, „construcţia mentală” a unui grup care crezuse a fi descoperit în el un tip de ofensivă, de bună amplasare în teren, de care era nevoie. Am greşit? Dar cine ne va refuza dreptul de a greşi, sau de a alege liber valorile în care credem? De ce e mai onorabil să fii un „fan” al lui Dan Voiculescu? Sau al lui Gabriel Oprea? Sau al lui Ponta?

Cum vedem, „noua” Dilemă Veche apare într-un context neplăcut de asemănător cu cel de la începutul anilor `90. „Iliescişti neo-comunişti” atunci, „Băsişti venali, cumpăraţi pe bani şi privilegii grele” acum. „Anti-iliescişti” de cristal atunci, „Anti-băsişti gîtuiţi de furie şi iubitori de neam” acum. Pe acest fundal, Dilema are toate motivele să rămînă consecventă cu ea însăşi.

Consecventă, dar nu monoton previzibilă. Schimbarea redactorului şef va fi o nouă etapă a continuităţii revistei. Pentru că proiectul ei nu pluteşte, atemporal, peste oameni şi vremuri. Inevitabil, Dilema aurorală (botezată ca atare de Radu Cosaşu), Dilema Lenei Boiangiu, a Titei Chiper, a lui Zigu Ornea, sau a lui Alex.Leo Şerban, nu e totuna cu Dilema generaţiilor ulterioare. Au apărut colaboratori noi, ideologii noi, febrilităţi noi. Sincer vorbind, am momente cînd nu mă mai recunosc cu totul în paginile gazetei. Dar nu e normal? Fiecare generaţie are raiul şi infernul ei, aripi pentru unii, balast pentru alţii. Dilema nu este o doctrină (şi sper să nu-şi confecţioneze vreuna „trendy”). Dilema e o stare de spirit, un tip de atitudine, din care „angajările” la modă, ideile răstite, opţiunile inflexibile sunt excluse. Cel puţin aşa cred. Asta am avut în cap, atunci cînd am propus înfiinţarea ei. Şi sunt sigur că Sever Voinescu e omul potrivit pentru a ţine în viaţă intenţia originară a publicaţiei. Aceea rezumată în citatul caragialian de pe frontispiciu: „Sunt vechi!”. Adică „nu mă dau după vremuri, şi îmi plac lucrurile cu o anumită patină”. Ştim bine că şi tema „noutăţii” e veche… În definitiv, noua generaţie nu face decît să-şi configureze propria „vechime”, vechimea zilei de mîine…

P.S. Întrucît am constatat că sensul formulei „director fondator” e înţeles greşit ca fiind echivalent cu acela de „director executiv”, rog redacţia să mute această menţiune onorifică de pe pagina întîi, undeva în caseta redacţiei. „Conspiraţioniştii” de meserie să nu facă prea multe speculaţii: nu mă dezic de Dilema, nu vreau să sugerez că schimbarea de acum are, prin această decizie a mea, vreo semnificaţie ascunsă. Profit doar de ocazie pentru a clarifica rolul meu real în „întreprindere”: nu „controlez”, nu decid, nu impun nimic. Sunt doar „marca” de demaraj a săptămînalului nostru şi prietenul constant al întregii echipe redacţionale.