Aida pariziană

Scena triumfului din opera Aida (Paris, 2021)

Imensa popularitate a Aidei e cel mai mare obstacol pentru creativitatea regizorală. Clişeul „grand opera” e aplicat în scenografii monumentale şi adevărate manevre militare în scena triumfului, exagerări frecvente care strivesc latura intimă şi profund omenească a relaţiilor dintre personaje, cu un triunghi amoros în care două femei frumoase se luptă pentru dragostea unui tânăr, pe fondul războiului.

Într-o Joi, 18 Februarie 2021, Arte TV

Opéra Bastille, Paris
Giuseppe Verdi: Aida
Regia: Lotte de Beer; decoruri: Christof Hetzer; costume: Jorine van Beek; lumini: Alex Brok; marionete: Mervyn Millar; dramaturgie: Peter te Nuyl.
Sondra Radvanovsky (Aida), Jonas Kaufmann (Radamès), Ksenia Dudnikova (Amneris), Ludovic Tézier (Amonasro), Dmitri Beloselski (Ramfis), Soloman Howard (Il Re), Alessandro Liberatore (Un messaggero), Roberta Mantegna (Sacerdotessa).
Orchestra şi corul Opéra national de Paris (maestru de cor: José Luis Basso)
Dirijor: Michele Mariotti.

Dar Aida atrage mulţimi de oameni la Arena di Verona sau Orange, unde amfiteatrele antice pot găzdui mii de spectatori, veniţi să se bucure în aer liber de un spectacol pe care să-l ţină minte şi de aici porneşte o întreagă monotonie a aceloraşi tablouri scenice, cu imagini desprinse parcă din filmările făcute în vacanţa de la piramidele egiptene. După unul sau două spectacole cu Aida, poţi spune, fără să exagerezi prea mult, că le-ai văzut pe toate. Diferenţa o face muzica.

Jonas Kaufmann – Aida, Paris, 2021

Din fericire, nu e cazul în noua producţie de la Opéra Bastille, unde regizoarea Lotte de Beer operează o translaţie temporală care comprimă scala socială pe care sunt distribuite personajele, apropiindu-le. Acţiunea este mutată în timpul colonialismului, imaginea Egiptului antic devenind arheologică. Concret, tot ce înseamnă putere şi administraţie e reprezentat de europeni din secolul XIX (să nu uităm că Aida urma să aibă premiera absolută cu ocazia inaugurării canalului Suez, în timpul protectoratului britanic), iar Aida şi Amonasro, sclavii, sunt reduşi la nişte marionete, obiecte, artefacte, dublate de solişti în chip de curatori ai unui posibil muzeu. E un cadru verificat deja în alte producţii şi tocmai aici e problema celei de faţă. În 1986, Luca Ronconi, la Teatro alla Scala, prezenta o Aida onirică, personajele navigând printre ruinele Egiptului Antic aşa cum arătau ele pe vremea lui Champollion şi Verdi. Nicolas Joel, la Zürich, actualiza acţiunea în timpul Hedivatului, cu scene foarte asemănătoare celor de la Paris. Cât despre marionete, Anthony Minghella le-a folosit în superba sa punere în scenă pentru Madama Butterfly de la ENO şi Metropolitan, cu justificarea că un copil de 3-4 ani, utilizat de regulă în finalul operei, nu are capacitatea de a juca mare lucru, ci doar de a sta cuminte şi a poza adorabil pe scenă. Ceea ce nu e cazul cu Aida, iar marionetele lui Mervyn Millar, cu aspect arhaic, trimit mai degrabă spre universul lui Anuck Sun Amun din filmul Mumia, ceea ce e o idee foarte proastă. Scena triumfului e rezolvată ironic, printr-o serie de tableaux vivants cu referinţe kitchissime (dar asumate) la arta lui David, Delacroix şi alţii, în care la un moment dat apare şi monumentul de la Iwo Jima, un anacronism foarte amuzant, dar cu ce scop? În fine, producţia de la Paris are o dramaturgie validă, dar prea multe împrumuturi.

Din punct de vedere muzical lucrurile nu au stat mai bine. Mariotti a condus energic, dar ...

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.